viitoarele scânduri
sunt garduri
ce nu vor să treacă
de noi
câte un ochi
deformat de lumină
întinde umbre ascunse sub tălpi
călcate-n picioare
de aceleași cuvinte
îngropate pe rând
în viitoare morminte
cândva fântâni
fostele cumpene ridică
din umeri
aripi prelinse
pe margini ciobite
în găleți
ce-și fâlfâie umbra
pe drumuri ferite
de garduri
de scânduri…
lumină
pierde umbra rănită
prin găurile sparte-n zid
de tăceri
întrerupte
linii de întuneric
lasă frigul să-și intre
urletu-n oasele frânte
de rana
deschisă-n vedere
prea lungă luna
pălește
din umbră uitarea
rămasă în urmă
de ieri
De ciuda razei
neîncăpute
în conul bradului
de timp,
prea strâns
în braţe,
stelele plâng
nelumină.
plângi…
mă îndemnă rânjind,
neîmblânzit,
chipul de arhanghel prelung,
fără de umbră.
fiecare frică a ta
mi te aduce
o cădere
mai aproape.
fiecare întuneric,
oricât de alb,
curge lacrimi,
ce dor în idee
posibile renunţări…
numai la celălalt capăt
de orizont vertical,
înspre mine,
răsar nelumini
rupte din umbra alunecării tale,
pas cu pas,
de gând temut,
praf cu praf
din sfărâmări
de cuvânt uscat
în tăceri
ca de lut…
hai, plângi… mai adânc,
înspre mine…
Streaşina secundelor,
învechită de oftaturi,
picură umbre
deasupra ochilor uitaţi
de culoare.
Caii curg verzi
peste iarba mirată
de soare.
Păsări nebune
tremură copacii
neînfrunziţi
de-aşteptare.
“eu nu sunt bătrân
sunt străvechi”
spune poetul
în trecerea noastră
prelungă
prin el.
Opriţi ninsorile
sub câteva felii
de cer.
Prea multe cărări
amuţite-n zăpadă
se tânguie de dorul
unor urme de paşi…
Daţi soarele mai tare,
pe câteva chipuri
şi mijiţi ochii,
să nu orbiţi
fericirea unor iubiri
sleite de tăceri
fără umbră…
Vorbiţi mai puţin
despre voi şi oasele
durerilor voastre,
şi mai ales nu frângeţi
lumina.
Lăsaţi luna să ne vadă
cuvintele,
ce încă mai au de zâmbit…
Fă-mă să râd,
mi-a spus, într-o doară,
un brad,
rămas doi paşi
în umbră.
Mi-am îmbrăcat aripile
de înger,
ca să ies bine în poze
şi cu buze pline
de dulcegării
am zâmbit
câte-un început de literă
în braţele fiecărei ramuri.
Râdeau vocale
şi cuvinte întregi,
tot mai surd,
tot mai albe,
până când
a început să ningă
în sus,
pe deal.
Cap sau pajură?
Mă întrebă îngerul,
plimbând, între degete,
luna.
Umbra ei mişcătoare
mângâie totul
în cale,
cu dâre de întuneric
şi de răcoare.
Alege fără să clipeşti,
mi-a spus,
altfel,
secunda ochiului închis,
le va dori pe amândouă…
Şi nu mai zâmbi,
m-a certat.
Zâmbetul face, întotdeauna,
legătura
între orice dorinţe.
E prea greu,
mi-am zis.
Fără bucurie
în spatele ochilor închişi
şi fără zâmbet în tăcere
nu vreau nimic.
Nu te grăbi,
mi-a şoptit el.
Nu-ţi face iluzii, nici promisiuni.
Alege.
Nimicul e acolo,
printre opţiuni.
Orice ochi încape
un cer.
Nicio clipire a ochiului,
oricât de neaşteptată,
nu-i poate răsturna infinitul,
ori culoarea.
Dimpotrivă.
Pe cerul din lăuntru
stelele sunt, de fapt,
tresăriri,
iar orizontul
leagă îndelung visele de suflet.
Fiecare zâmbet
începe un gând,
fără umbră
şi asta, înăuntrul ochiului
se numeşte răsărit.
Tu cum vrei să te numeşti
în ochiul meu
nebun de culoare?
Dac-ar fi să-mi rătăcesc
printre rime părăsite
verdele, să-l amăgesc
sub senzaţii-ngălbenite,
ţi-ar lipsi?
De-ar fi să-mi râdă norii
cu zâmbetu’ întins pe trup
şi-n păr, nebuni, cocorii,
din ţipăt liniştea s-o rup,
ai vrea să fii?
Dac-o dată, din idee,
aş putea să smulg un os
şi în plânsu’ de femeie
aş ciopli tremur sfios,
oare-ai veni?
Să ai umbră tu, dorinţă, şi să fii?
Un blog cuminte şi... cu suflet! 