Un câine de dor
îmi dă târcoale
la fiecare pas
de gând
sătul de oase
de cuvinte
apă de ploaie
sau carne
de tun
măcar de-ar sta
locului
să-l frâng la pieptul
unei clipe…
dar nu!
el pleacă și vine
căutându-mi
în vene
lătratul
Arhive pe etichete: sânge
Tăcerea ta dureri mă poartă
În ochi
îngălbenite vise
mă dor cuvinte pân’ la os
pe guri căscate
de mirări nescrise
se strâmbă zâmbete de abanos…
Pierduţi de tălpi, paşii nebuni
mă uită-n pietre obosite
ce-n răni de sânge
ros pe margini
de bănuitele minciuni
se sfarmă-n colţuri nerostite…
Din albul gros şi despletit
ce fumegă de aşteptare
pe nări trag aer
neînsufleţit
şi timpul cărnii rău mă doare…
În clipa asta
fără adăpost
îţi plâng de mila nevederii
mă las să cad
şi cad şi recunosc,
stând în genunchii primăverii,
că-ţi simt tăcerea
pe de rost…
În căutarea cuvântului pierdut
– Întoarce-l pe dos!
strigă lemnul
din foaie.
– Apasă mai tare!
o retează scurt
vârful tocit
din cărbunele mut:
– apasă, apasă…
ştii că nu-l doare!
Numai degetul plecat
din mână
se-ntreabă sfiit
dacă poate ţine pe umeri
întreaga povară
de gând fără aripă
ce cade rănit
în braţele pline
de sânge
ale cuvântului
irosit
ca aurul pierdut
de comoară…
Prea mult praf în ochi de zâmbet
Bucăţi rupte
din miez de inimă,
mânjite artistic
cu sângele lor,
peste rame elegante,
cioplite manual
în doruri înlemnite
pe ceas,
stau expuse în lumina
unui muzeu al fricii
de uitare,
în colţurile
unor zâmbete
perfecte.
Ceilalţi din noi,
îmbrăcaţi în clepsidre,
varsă secunde
peste mopuri ce spală
urmele de paşi
ale ochilor,
ale gurilor
ascunse în grimase,
ale degetelor ochilor
ce caută să atingă
inimi…
Un paradox
strivit zi de zi
în războiul dintre păreri,
un război vechi,
din lemn uscat,
ce abia mai scârţâie
lupta
(cu viaţa).
Nu călcaţi iarba pe aripi
Păsările uitate de zbor
îşi cară aripile
prin tramvaie
aglomerate.
Mai adânc,
prin galerii îngropate,
mult sub soare,
sângele lor neînaripat
curge târât
pe peroane goale
de sensuri.
“atenţie se închid uşile”
în secunde metalice
scrâşnesc
printre dinţi nevorbiţi
rânjete ruginite,
ce se preling din oftaturi,
ca bezna lipicioasă
din tunelurile negre
pe cerul gurilor
de aerisire,
astupate, de mult,
cu tăceri
de lumină.
Opriţi gările,
stingeţi lămpile
din televizoare,
mai repede!
Îngerii nu plâng niciodată
Mi-am pus inima,
aşa zgâriată,
într-o pungă de plastic,
când îngerul
îmi tăie calea:
“ce crezi că faci?”
mă dojeni, părinteşte.
– îmi caut un loc
în timp,
la umbra uitării,
să-mi cos gânduri
pe rană,
să vindec tăceri…
“ştii tu că asta vrei?”
mă înţepă degetul
vorbei înaripate.
– simt.
tot ce ştiu e simţire.
Încerc să mă vindec,
i-am spus,
ca să nu mai irosesc sânge
în lacrimi.
Mi-a zâmbit îngăduitor:
“rostul sângelui
e să crească aripi,
iar lacrimile
să umple versuri.
Nu să te vindeci
trebuie,
ci să-ţi găseşti
poezia.”
Un blog cuminte şi... cu suflet! 