Colț cu îndoiala arcului
de lună
pe o creangă deformată la un colț
de stea
invers
încolțește șovăiala
răsturnată dintr-un mugure
de pas.
Verdele-i alunecă înapoi
în primăvara
viitoarei ningeri adusă
aminte
de oprirea unui ceas.
Nenăscute frunze galbene
amărui
nu apucă toamna
sâmburelui mers.
Sus
pe marginea boltită
fără lună cad
lumini
din stele ce se pierd
înalt și des.
eu strig umăr
tu cazi stea
pe un cer răsturnat
cu pământul
pe dos
eu zbor cărare
tu aluneci val
pe o mare îndoită
la orizont
pe celălalt mal
tu alungi pasăre
eu adun cântec
printre rânduri promise
într-un viitor
opţional
două aripi mai sus
doi îngeri zâmbesc
două cafele amestecate
cu lapte
Unele stele
în cădere
trag după ele
amintirea luminii
unei dorinţe
împlinite
cândva.
Şchioapătă carul mare
prietene
îţi spun
peste umăr
privirea întoarsă
cade o stea
din vorbă
încă mai arde
auzul şoptit
sub o idee
de nor
şchioapătă carul mare
din dorinţa de a rămâne
pe cer
şi când e soare…
Sub o apă
pe o piatră
cât privirea s-o încapă
într-un ochi uitat de gând
curge trup de necuvânt…
Sub un lemn
pe o cenuşă
cât o şoaptă strânsă ghem
într-un vis jucat pe foc
arde sânge la mijloc…
Sub o stea
pe o lumină
cât timp noaptea rătăcea
într-o rază plânsă-n pas
tremură cercu-n compas…
Din pământ
cu ţipăt strâmt
se aude toamna.
Un blog cuminte şi... cu suflet! 