Vals siamez

 

lumină

pierde umbra rănită

prin găurile sparte-n zid

de tăceri

 

întrerupte

linii de întuneric

lasă frigul să-și intre

urletu-n oasele frânte

de rana

deschisă-n vedere

 

prea lungă luna

pălește

din umbră uitarea

rămasă în urmă

de ieri

 

 

Publicitate

 

Dincoace de cer

 

O piatră de lumină

ţinută-n iarba nopţii

de veghea unui vis

neîncăput în marginile unui gând

începe zorii clipei

din dâra unui soare

pe-o nerăbdare

de cuvânt.

 

În susul unei urme,

ce încă mai nechează

neterminate amintiri,

cresc curcubeie albe

din balta unui cer,

de-a cărui tulburare

(te rog) să nu te miri.

 

O mână de dorinţe,

cu degetele-ntinse,

să scape de la mal,

caută culori în ploaie,

rotund ca să le întindă

pe şaua unui cal.

 

Un zâmbet mai înalt

îşi caţără arcuirea

în susul inimii

de vis

şi şerpuieşte-n joacă

prin albia unor şoapte,

spre trupul crengii de cais,

ce-n lemnnul verde ascunde frica

timpului rămas

până departe…

 

 

 

Anul calului

 

1, 3, 4, 6

nechează calul

potcoavele paşilor

în gând…

 

14, 15, 16

flutură coama rebelă

umbrele lunii,

rătăcind…

 

1 unicorn,

2 aripi

şi neapărat alb,

infinit de mult alb

în visul calului, ascuns

în pământul din urma

copitei.

 

 

 

 

Exerciţiu de imaginaţie

 

Când aşteptarea

întinde sufletul

între fiecare două secunde

ce se îndepărtează lent

una de alta,

scrâşnind durerea

trecerii prin sine,

dorul devine trup

pentru carnea dorinţei

şi oasele cuvintelor

nespuse…

punctul

ochiului închis

se alungeşte

prelung şi firav,

ca o lacrimă

ce picură ascuns

peste rana timpului

adânc deschisă…

şi dâra ei,

nerătăcită urmă,

devine linie subţire

ce îmbracă trupul

gol de speranţa

adevăratei umbre…