Întunericul fără copaci

 

Frunze mirate de verde

plăpând

încremenesc soarele

până departe,

departe de vânt…

 

Din trunchiuri albite

în coajă de viaţă,

cresc crengi arcuite

de timp,

ce împletesc coroane

nemaipurtate de regi

decăzuţi

la pământ…

 

În linişti foşnite

pe cărări fără paşi

pădurea ascunde

adânc, în inima ei,

întunericul…

(de care am uitat)

 

 

Publicitate

 

nevederea lunii

 

caii caută un loc să şadă

luna-ncearcă să ne vadă

iarba cere să te-ntindă

noaptea vrea să-i fiu oglindă

piatra-i gata să mă tacă

verbu-i la un pas de dacă

ploaia-n tălpi ne şchioapătă

trupul umbră-şi capătă

mărul muşcă adânc din mine

verdele îţi vine bine

ochiul se aruncă-n mare

orizontul vrea culoare

degetele frâng lumina

aripile-şi uită vina

roşu curge din pahare

setea se prelinge-n zare

caii locul nu-şi găsesc

stele-n iarbă se topesc

copacii te rătăcesc

păsările-n lung mă cresc

unde-i luna?

chiar acuma…

 

 

 

A doua marţi după Nichita

 

Streaşina secundelor,

învechită de oftaturi,

picură umbre

deasupra ochilor uitaţi

de culoare.

Caii curg verzi

peste iarba mirată

de soare.

Păsări nebune

tremură copacii

neînfrunziţi

de-aşteptare.

 

“eu nu sunt bătrân

sunt străvechi”

spune poetul

în trecerea noastră

prelungă

prin el.