Copacul şi pasărea paralelă

 

Cu ochii în lună

şi guri mirate

de cărările unor paşi

împiedecaţi

de pietre în forme de tăceri

culegem stele

pe aripile crengilor

şi foşnim

sub tălpi de lacrimi

frunze uscate

în cuvinte.

 

şeptaru’ duce

tot

cu mâna lui

de inimă verde.

 

 

Publicitate

 

Ace cu tăceri în vârf de gămălie

 

O mână de gânduri,

un zâmbet pe deget,

o linie de cuvinte

frântă în mai multe

rânduri,

mansarde de vise,

tramvaie înclinate,

fluturi

cu emoţii pe aripi deschise,

bule de aer

plutind amintiri,

ploi calde băltind

sub priviri,

toate curbate ascuns

în orizonturi rotunde

ce par,

de departe,

din vederi de pe munte,

nişte vârfuri de ace,

ca nişte puncte…

 

 

 

Ziua nopţilor deschise

 

Printre fluturi,

ce-şi cuibăresc primăvara

în stomacul unui vis

sătul de iarnă,

ziua îşi numără aripi

ce ies din tiparele

culorii,

ca şi cum cineva ar picta

elefanţi

pe albul ghioceilor…

Degete mirate

de lumină

duc mâna la portofel

şi, fără să clipească,

ochii plătesc

câteva zâmbete.

Restul de emoţii

vin din urmă

în gara unei tăceri,

unde noaptea e poftită

în vagoane.

 

 

 

Nu călcaţi iarba pe aripi

 

Păsările uitate de zbor

îşi cară aripile

prin tramvaie

aglomerate.

Mai adânc,

prin galerii îngropate,

mult sub soare,

sângele lor neînaripat

curge târât

pe peroane goale

de sensuri.

“atenţie se închid uşile”

în secunde metalice

scrâşnesc

printre dinţi nevorbiţi

rânjete ruginite,

ce se preling din oftaturi,

ca bezna lipicioasă

din tunelurile negre

pe cerul gurilor

de aerisire,

astupate, de mult,

cu tăceri

de lumină.

 

Opriţi gările,

stingeţi lămpile

din televizoare,

mai repede!

 

 

 

 

Îngerii nu plâng niciodată

 

Mi-am pus inima,

aşa zgâriată,

într-o pungă de plastic,

când îngerul

îmi tăie calea:

“ce crezi că faci?”

mă dojeni, părinteşte.

– îmi caut un loc

în timp,

la umbra uitării,

să-mi cos gânduri

pe rană,

să vindec tăceri…

“ştii tu că asta vrei?”

mă înţepă degetul

vorbei înaripate.

– simt.

tot ce ştiu e simţire.

Încerc să mă vindec,

i-am spus,

ca să nu mai irosesc sânge

în lacrimi.

Mi-a zâmbit îngăduitor:

“rostul sângelui

e să crească aripi,

iar lacrimile

să umple versuri.

Nu să te vindeci

trebuie,

ci să-ţi găseşti

poezia.”

 

 

 

Dâre de zâmbet în dimineţi de cuvânt

 

Opriţi ninsorile

sub câteva felii

de cer.

Prea multe cărări

amuţite-n zăpadă

se tânguie de dorul

unor urme de paşi…

 

Daţi soarele mai tare,

pe câteva chipuri

şi mijiţi ochii,

să nu orbiţi

fericirea unor iubiri

sleite de tăceri

fără umbră…

 

Vorbiţi mai puţin

despre voi şi oasele

durerilor voastre,

şi mai ales nu frângeţi

lumina.

Lăsaţi luna să ne vadă

cuvintele,

ce încă mai au de zâmbit…