Pe şevaletul unui trup
sculptat în alb,
în ceasuri înlemnite,
întins de drept
şi lung de vechi,
gânduri pictează
emoţii
cu nume de culori.
(A)vântul unor aripi,
neplânse de albastru,
umflă pânzele
intens colorate
şi leagănă, între maluri,
corăbii înnodate
cu ancore străvechi,
aproape uitate…
caii caută un loc să şadă
luna-ncearcă să ne vadă
iarba cere să te-ntindă
noaptea vrea să-i fiu oglindă
piatra-i gata să mă tacă
verbu-i la un pas de dacă
ploaia-n tălpi ne şchioapătă
trupul umbră-şi capătă
mărul muşcă adânc din mine
verdele îţi vine bine
ochiul se aruncă-n mare
orizontul vrea culoare
degetele frâng lumina
aripile-şi uită vina
roşu curge din pahare
setea se prelinge-n zare
caii locul nu-şi găsesc
stele-n iarbă se topesc
copacii te rătăcesc
păsările-n lung mă cresc
unde-i luna?
chiar acuma…
Dac-ar fi să-mi rătăcesc
printre rime părăsite
verdele, să-l amăgesc
sub senzaţii-ngălbenite,
ţi-ar lipsi?
De-ar fi să-mi râdă norii
cu zâmbetu’ întins pe trup
şi-n păr, nebuni, cocorii,
din ţipăt liniştea s-o rup,
ai vrea să fii?
Dac-o dată, din idee,
aş putea să smulg un os
şi în plânsu’ de femeie
aş ciopli tremur sfios,
oare-ai veni?
Să ai umbră tu, dorinţă, şi să fii?
Un blog cuminte şi... cu suflet! 