Un cuţit uriaş
cu lama sclipind
ziua culori
şi noaptea lumini,
taie timpul
în felii inegale.
Firmiturile
se rostogolesc
pe scândura înclinată
într-un bol
cu margini înfrunzite
din care ciugulesc
visătoare
păsări de noapte…
Din zâmbet mai ales
cresc aripi uriaşe
ce întind orizonturi,
albastre dimineţi,
de par a fi poduri…
Un vârf de condei
tocmit dintr-o rază
de soare albastru
desenează cuvinte,
pe-o plajă fierbinte…
La polul opus,
din clipe îngheţate
şi zăpezi neuitate
curg râuri albastre,
în eternitate…
În urma unor paşi
ce-aleargă spre mare,
din ţipăt de şoapte
un pescăruş albastru
recită în zare…
În tăcerile pline
de zâmbet şi culoare
un dor se alintă,
oftând albastru,
în armonii de chitare…
Opriţi ninsorile
sub câteva felii
de cer.
Prea multe cărări
amuţite-n zăpadă
se tânguie de dorul
unor urme de paşi…
Daţi soarele mai tare,
pe câteva chipuri
şi mijiţi ochii,
să nu orbiţi
fericirea unor iubiri
sleite de tăceri
fără umbră…
Vorbiţi mai puţin
despre voi şi oasele
durerilor voastre,
şi mai ales nu frângeţi
lumina.
Lăsaţi luna să ne vadă
cuvintele,
ce încă mai au de zâmbit…
E toamnă.
Pe cealaltă parte a inimii
cad gânduri
ascunse în frunze neverzi
şi litere rupte
din lumi de cuvinte
ce dor nepăsarea
când nu le mai crezi…
Fă toamna mai mică
în glasul privirii
şi strânge-mi în zâmbet
inima toată,
pe ambele părţi,
până când,
din gândul culorii
curg râuri de vise
ce murmură lin
bucuria de noi
dimineţi…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 