Cad înţelesuri
din capul locului
unui cuvânt
ca nişte bulgări rupţi
din zăpada unor oameni
de pământ…
cad
şi se sparg
în culori, în lumini
ciobite la colţuri
de gând…
în sus, peste ele,
cerul se întinde târziu
şi aprinde,
rând pe rând,
noime adânci
ca împăcări
dinspre stele…
Frunze mirate de verde
plăpând
încremenesc soarele
până departe,
departe de vânt…
Din trunchiuri albite
în coajă de viaţă,
cresc crengi arcuite
de timp,
ce împletesc coroane
nemaipurtate de regi
decăzuţi
la pământ…
În linişti foşnite
pe cărări fără paşi
pădurea ascunde
adânc, în inima ei,
întunericul…
(de care am uitat)
Frunza crede că vântul i se cuvine, încă de la început. Vântul ştie că frunza e a lui, dornică de unduire încă din braţele pomului, ori anume dăruită zborului, în căderi de cuvânt. Cărarea se alintă şi ea cu bogăţia covorului de frunze, mângâiate de vânt. Numai copacul cunoaşte frunzele ca pe un rost al lui, în bătaia vântului, la marginea cărării, un rost adânc înfipt în rădăcinile pământului… Adevărul începe de mai sus, de deasupra crengilor, dintre stele, de unde lumina fiecărei culori se împarte în dăruiri. Fiecare distanţă din timpul unei frunze poartă numele unui anotimp de emoţii şi fiecare anotimp trăieşte pentru frunza lui.
La fel şi cu sufletele îmbrăcate în oameni. Fiecare zâmbet se arcuieşte într-o emoţie anume inventată în chipul unor secunde, cărora el, zâmbetul, le aparţine cu toată dăruirea. Fiecare pas în verdele pădurii a început cândva să înveţe mersul, pentru a putea fi acolo, exact în clipa acelui zâmbet, iar el, trupul desprins în urma paşilor este parte din pădurea acelei rătăciri, cu drepturi depline asupra luminii din ochiul frunzei purtată de-o adiere de vănt, în miezul unui anotimp deloc întâmplător…
1, 3, 4, 6
nechează calul
potcoavele paşilor
în gând…
14, 15, 16
flutură coama rebelă
umbrele lunii,
rătăcind…
1 unicorn,
2 aripi
şi neapărat alb,
infinit de mult alb
în visul calului, ascuns
în pământul din urma
copitei.
Un blog cuminte şi... cu suflet! 