am pornit, încă dinaintea zorilor, spre piața de vechituri cu gând nevolnic și avânt înaripat să-l găsesc pe bătrânul negustor care avea de toate, iar dacă nu avea, garantat ştia să procure orice, chiar și în cazurile când nu ştiai ce anume cauți sau nici măcar nu ştiai dacă cevaul ăla există cu adevărat prin vreun colț de lume.
străzile, încă mânjte de noapte, erau atât de pustii la orele acelea nedefinite, de parcă sufletul meu era singur pe lume, fapt care îmi întărâta gândul să rătăcească complet indiscplinat printre ciudatele forme clădite înalt și curb din foste oftaturi ori vise, pe care credeam că le lăsasem în urmă cu zile sau luni.
piața era deja incredibil de aglomerată. ca un furnicar dezvelit fără voie de talpa înfuriată ce loveşte pământul cu ciudă. o mulţime de arătări, transfigurate de căutari, bântuiau printre tarabe, ca nişte fantome ale altor lumi. cranii duhnind a pierzanie îşi ascundeau golul vederii sub ochelari de soare, dame cochet coafate rânjeau din guri mutilate de plânsuri, foşti atleți alergau ici colo, pe distanțe scurte, ținându-şi în brațe burțile umflate de nepăsare, copii rătăciți de mame iresponsabile trăgeau mâțe costelive de coadă, iar bătrânii, adunați în pâlcuri ca ciorile pe ramuri, se minunau iar şi iar şi se îngrozeau totodată, cu frunțile-n palme, de toată şarada lumii care a uitat să trăiască…
pe negustor l-am găsit drămuind nişte nori deasupra capului unui tânăr incapabil să-şi urmeze visul. mi-a zâmbit blând, dându-mi de înțeles că speța în cauză e treabă migăloasă și m-a rugat să-l aştept răsfoind catalogul cu noile achiziții. un ventilator care făcea nu vânt, ci un fel de avânt ce alunga tristețile, un cleşte cu colții din pluş pentru extras dureri din suflete chinuite, un fier de călcat pentru netezit gânduri, o trompetă din alamă cu două muştiucuri la ambele capete şi în loc de pâlnie o imensă umbrelă de soare, un colac în formă de inimă de salvare sau un set de ochelari de vedere cu tot cu priviri agățate în spatele unor lentile opțional colorate… ce vrei şi ce nu vrei găseai în prăvălia lui moş Marduk, dar fără îndrumarea lui blândă, mintea ta putea s-o ia lesne razna şi riscai să n-o mai recuperezi vreodată.
– ce-i cu tine, copilă, ce vânt îngrijorat te aduce aici? mă învălui cu vorba lui ca o adiere ocroritoare.
– of, moş Marduk, nu prea ştiu ce se întâmplă că în ultima vreme mă cam trezesc cu un fel de gărgăuni în cap și nu-i pot stăpâni de fel, așa că se preumblă liberi prin tot corpul, de simt că parcă nu e corpul meu. nu știu cum să le vin de hac, da mai mult mă doare că nu știu cum să mă capăt pe mine înapoi…
– lasă-mă să ghicesc. hmm… ca şi cum lumea toată își umblă mersul ei sub soare, dar sub felia ta de cer e mai mereu furtună. aşa? de parcă tot ce faci și împletești cu mâna ta se așază mănușă peste voia lumii, însă ce rămâne la tine, ori ce vine înapoi parcă înadins nu te încape, bine am inteles?
– cam aşa, nene Marduk. şi încă. de parcă fiecare gând e învelit în plumb şi mă vlăguie nespus tot căratul ăsta de saci pământii spre o moară stricată… poate ar trebui să iau de la matale buretele ăla spongius giganticus şi să şterg fără milă tot ce mă umple de prisos, ca să-mi las sufletu să respire…
bătrânul negustor s-a scărpinat în barbă, ca și cum ar căuta acolo ceva ascuns și salvator. nici vorbă de vreun burete ori de vreo foarfecă uriașă care să-mi sfâșie mie sacii plumburii. moş Marduk m-a luat de mână cu gestul tainic al celui care știe exact ce trebuie făcut şi m-a dus în spatele prăvăliei unde avea, ca un ventricul ascuns vederii, o cămărușă minusculă dotată cu un aragaz cu un singur ochi şi o măsuță din sticlă cu picioare de fildeș, iar de-o parte și de alta două fotolii, ca alea din trenurile regale, învelite cu cergi din păr de cămilă. pregăti chiar el ceva ce semăna cu o cafea turcească, pe care o servi tacticos în două ceşcuțe ca două degetare scobite parcă în miez de soare.
– copila mea, începu el îndemnându-mă să beau licoarea magică, n-ai nevoie de niciun burete, de niciun cleşte şi de niciunul din obiectele mele de aici. astea sunt pentru cei fără harul de a vedea limpede şi fără îndârjirea de a-și îndrepta din șale mersul, ori de a abandona morile stricate. ceea ce îți trebuieşte ție e un fel de… cum să zic? un fel de ghem uriaș de răgazuri nedărăcite din care să-ți torci tu fire subțiri și să-ți împletești din ele nesfârșite clipe și trăiri, așa cum păsările împletesc cuiburi primăvara. ei, nu-mi arunca acu privirea asta plină de jind, că n-am eu ghemul ăsta să ți-l pun în brațe.
– haide, bre, moșule, că nu pricep nimic. nu-mi pomeni de leacuri pe care nu le ai. ce ghem uriaș să caut io acuma? și mai ales unde să-l caut? tu nu pricepi că am istovit de căutare?
– tu ești o minune de om, copilă, o minune! iar minunile știu să facă minuni. problema în genere cu minunile este că ele trebuie întâmplate din credință adâncă, de însăși minunea care le vrea întâmplate și nu pot fi însușite ori negociate la târg… timp, copila mea, timp e ceea îți lipseşte. un timp neîntâmplat vreodată. un timp doar al tău, în care tu să îți desenezi propriile secunde şi tot tu să le aşezi pe rotundul unor ceasuri inventate tot de tine. în ce ordine vrei. şi în ce culori vrei tu să le simți trecerea. un timp al tău, înțelegi?
– bine, măi moş Marduk, păi asta e aşaaa… ca şi cum îi spui orbului că-i trebe vedere. păi de un’ s-o ia? cine-l poartă într-acolo, ca s-o afle? aşa vorbeşti de parcă-i floare la ureche, zău! hai, nene, dă-mi ceva de la matale, un fuior magic sau ceva, să m-ajute să-mi torc ițele lăuntrului, ca să apuc de undeva timpul ăsta de întâmplat…
moş Marduk râdea. râdea cu aşa poftă, de se clătina din rărunchi cămărușa, de parcă ar fi sfredelit careva măruntaiele pamântului chiar sub ventriculul nostru. râdea și mă privea cu un drag nesfârșit. o privire plină de înțelesuri, deși nu vorbea cu glas aievea.
degeaba l-am iscodit despre diverse obiecte ce mie îmi păreau de mare folos în cazul gărgăunilor mei, degeaba am probat pălăria cu boruri unduite ca aripile unei pisici de mare, sub care prindeai curaj cât ai zice pește, degeaba l-am ispitit cu sume de bani, încercând să-l conving că eram dispusă să plătesc o avere… degeaba. moș Marduk o tot ținea cu ghemul lui, sau al meu de acuma…
nu mi-a dat nimic, în afară de cafea şi nişte biscuiți făcuți de el din fulgi de ciocolată și la plecare o îmbrățișare caldă ca șodoul de ou pregătit ca la mama acasă. o minune!
pe drum am simțit cum fulgii de ciocolată se suie în gând, ca niște gâze ce dau continuu din aripi, iar șodoul curge călduț prin vene topind straturile de plumb. gândul s-a întors din zbor ca după-un fluierat și m-am trezit plutind deasupra unui amalgam de străzi, de stări, de neîntâmplate fapte, ce semăna perfect cu un ghem uriaș, gata de tors…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 