RSS

Arhive pe categorii: cuvinte de poveste

bunădimineți

 

a trebuit să iau furtuna de urechi și s-o dezlipesc de pe fața cerului, atât de multă lumină fulgera prin ferestre.
nu de somnul meu îmi făceam griji, ci de puntea fragil arcuită între noapte și zi. bătea un vânt fără milă și ploaia furioasă o biciuia atât de tare, că se încovoia sămana când de-o parte, când de alta a tunetelor înfiorătoare, gata să cedeze falselor amenințări. prea multă înfuriată lumină, pe fruntea nopții și așa destul de plouată, mi-am zis. așa că m-am gândit s-o duc la biblioteca nonstop din colț, acolo niciodată nu le prisosesc sclipirile. zis și făcut. așa îmbibată și alunecăcioasă am îndesat-o într-o plasă din aceea mare, de Lidl și am alergat la colțul străzii. mare le fu bucuria șoarecilor de bibliotecă la vederea unei așa donații în toiul nopții. erau mulți și tare pricepuți în a îmblânzi furtunile. s-au șoricit imediat la treabă și au pus câte un nor plin de electricitate, la capătul fiecărui culoar, agățat pe lujere de vise încă nevisate. dintr-o dată împrejurul a devenit ca un basm, împânzit de felinare, sub a căror adiere blândă aerul tremura nerăbdarea împletitelor povești. în fereastra uriașă de la marginea vederii, dimineața își întindea aripile ca o pasăre tandră și senină…

apoi m-am trezit.

 

 

Anunțuri
 
2 comentarii

Scris de pe Iulie 27, 2017 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

evantaie de păsări

 

zorile abia crăpate din coaja nopții îi îmbrăcau zâmbetul în lumina unei noi nerăbdări, așa cum învelești pâinea caldă într-un ștegar îngălbenit de grija palmelor ocrotitoare. zâmbea mereu cu o neobosită nestare a pașilor de a-și începe cărarea. cărarea de azi. o uriașă nerăbdare îi înviora simțurile, mai ceva ca apa înmiresmată ce-i spăla uitările de pe trupul viu, ca un lujer abia ițit din pământul reavăn. tresărea apăsat fiecare umblet ce-i purta bătăile inimii mai aproape de orice măruntă bucurie. simțea fiecare sâmbure de soare și-l gudura în palme de suflet, grăbindu-i încolțirea. simțea dincolo de vedere, până la capătul simțirii ascunse în ceilalți, unde lăsa ghemuri de emoții și trăiri, pe care le deșira înapoi, ca pe neașteptate surprize. și zâmbea. mereu zâmbea cu o nemărginită bucurie de viață. îi plăcea jocul și joaca. locul de joacă era mai degrabă un timp, încălzit de culori. vedea limpede fiecare petec alb sau negru, însă le împletea în sine, după un plac lipsit de orice socoteală.       n-avea nicio altă miză, decât bucuria în sine și găsirea ei în ceilalți. muta piedici cu o uluitoare plăcere de a lăsa timpul să-i treacă prin oase. își arcuia trupul și degetele încă din sângele firii și muta cai și regine și turnuri înalte, cu ușurința cu care muți un pahar în dreptul streșinii sparte, ca să-l umple ploaia de sete.
și tot cu ușurință inventa mutări pe tabla de șah a vieții, ori țopăieli prin șotronul visării, inventa întâmplări ca pe niște boabe de pași, presărate pe cărări, care și ele se inventau în urma chemărilor… știa, adică simțea, care sunt pornirile ce se întorc cu brațe pline de lemne de foc, focul pe care se îndârjea să-l nestingă…
alegea acele începuturi în care vedea continuări și abia le aștepta întoarcerile, pe care le zâmbea cu tot trupul toropit de încântare, necontenind alte începeri, pline la rândul lor de alte urmări intuite și totuși mult așteptate… cam ca atunci când strigi ecoul și el îți răspunde cu aceeași chemare, însă bucuria venirii e mai mare decât aducerea cu sine…
îi plăcea la nebunie jocul. și joaca. fiecare zi era o salbă de lumini și culori, pe care le înșira cu nesfârșită plăcere și migală pe o ață nevăzută, mereu întinsă spre un capăt fără capăt…
seara târziu adormea zâmbind, cu gândul la minunatele surprize ce avea să și le facă în următoarea zi, pe care deja o nerăbda, cu visele toate…

 

 

 
7 comentarii

Scris de pe Mai 3, 2017 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

bondăreli și licuriri

 

zâna licurici, când era încă mică,

își spunea peltică „zâna licurică”

alintată și dulcică

zâmbicioasă din nimică

era ghem de bucurie, zâna licurică

 

un bondar cu burta mare

îi ieși în cale, dimineața,

înainte de culcare

– vrei să fii prințesa mea?

– ei aș! îi raspunse ea, peltică

nu vezi că sunt încă mică?

dar bondarul avea răbdare

pusă bine la păstrare în burta lui mare

zâna licurică, veselă și fără frică

își văzu de trai, la lumină mică…

 

după un timp, cam cât o viață,

bondărelul grizonat

ce încăpea fără burtică

într-un mare frac

zbura toată ziulica

după zâna noastră licurica

mare-i fu mirarea s-o găsească printre stele

trăgând sfori și alte ațe strâns legate între ele

dar și mai lungă-i fu uimirea

să constate consternat

că după o viață întreagă

zâna nu prea s-a schimbat

frumusețea era mare, însă ea era tot mică…

 

– nu mai vreau să-mi fii prințesă, spuse blând și tremurat

– ei aș! nu te cred, zise ea grăbită și încă peltică,

acunzându-și o clipită zâmbetul îmbujorat

hai mai bine șezi umpic, să îți spun pe îndelete

că mie chiar mi-ai lipsit…

de emoția nesperată, aripile s-au muiat

și fără vreun plan în minte lângă ea s-a așezat

după două ceaiuri calde, la lumina licurită,

printre stele cu multe înscrisuri în ele

prinse glas de-un capăt de ață ca o rază de lună

clipă în care, se știe, trebuia s-o ia de mână…

– nu mai vreau să-mi fii prințesă

vreau să mi fii… minune mică!

 

…atunci apăru între stele cuvântul „duminică”

 

 

 
2 comentarii

Scris de pe Octombrie 28, 2016 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

poveste fără sfârșit…

 

avea nume de înger, iar palmele îi ardeau ca stelele căzătoare rătăcite pe pământ. și o mulțime de drumuri avea, neuitate în povești ori numai imaginate. zâmbea rar, pentru că purta pe umeri dorințe arzătoare și își drămuia timpul și pașii să le împlinească, cu aceeași gravă aplecare cu care beduinii își socotesc proviziile când traversează deșerturi. nimeni niciodată nu l-a întrebat care îi sunt dorințele lui, numai și numai ale lui, ale sufletului fărâmițat în nenumăratele dăruiri de-a lungul timpului. probabil ar fi dat din cap, fără să raspundă, ca și cum ele nu contează, sau ar fi răspuns că sunt legate de împlinirea celorlalte dorințe, culese ca merele coapte de pe ramuri obosite de atâta rod, căci asta-i părea menirea. oricum, i se citea pe chip oboseala sfârșitului, a capătului acela de lume spre care tânjeau majoritatea dorințelor pe care le purta, pe rând, în cârca sufletului.

numai ea a știut să-i vadă înăuntrul, dincolo de chipul ostenit de frământări. și asta pentru că, trăind de atâta timp într-o scoică abia deschisă spre lume, ea știa să prețuiască lumina. o căuta anume și a deprins să o găsească în orice adânc.

– drumurile merg și dincolo de capătul lumii, să știi. i-a spus ea zâmbind înseninată.

– de unde știi? se miră el abia ajuns la malul mării. tu cred că n-ai mers nici până la capătul malului, să vezi dacă e ceva dincolo de el, darămite până la capătul lumii… mai zise el intrigat de îndrăzneală, dar și plăcut surprins de zâmbetul ca o oază în care ai vrea să poți zăbovi.

– nu e nevoie să mergi ca să știi. e nevoie să crezi.

– bine, dar eu am fost și am văzut. capătul lumii e un abis nesfârșit, îți poți bălăbăni picioarele deasupra. iar dincolo de el nu e nimic. niciun drum, nicio cărare. ce altceva să cred… am văzut cum dorințele ajunse acolo se sting, asemenea stelelor care cad terminându-și rostul, pentru că rostirea lor și-a atins împlinirea…

– dorințele se împletesc de-a lungul mersului, ele nu-și termină rostul, ci și-l îmbogățesc cu fiecare pas. iar rostirea lor e numai începutul unui drum. când îți dorești ceva pentru totdeauna, bucuria pașilor inventează cărări și drumuri nesfârșite… n-are cum să fie numai atât cât ne putem imagina… n-are cum.

tânărul se așeză pe nisipul ud și își cuprinse fața în palme, de parcă ar fi vrut să-și țină gândurile la un loc.

– numai timpul dă consistență spațiului. iar timpul nu se oprește niciunde. ce ai văzut tu, e hăul ce se cască în fața renunțării. numai renunțarea stinge flacăra dorinței…

luna plină își făcu loc deasupra mării, iar valurile-i tremurau ușor lumina, la fel cum emoțiile tremurau adieri blânde între ei doi. tăcerea îi lega strâns ca într-o îmbrățișare și numai gândurile mai șopteau mirări în tihna nopții.

– ești tare frumoasă, se minună el cu voce stinsă și își lungi trupul chiar acolo lângă ea, în calea viselor.          te-aș lua cu mine până la capătul lumii… mai șopti ca pentru el, oftând adânc povara propriei dorințe.

cu un zâmbet alintat, ca într-un vis aievea, ea tuși o dată, delicat, cât să-i dea de știre că îl aude, apoi, cu toată bucuria ce o încăpea, i-a răspuns imediat că aceeași dorință o are și ea. și da! vine cu el. vor porni chiar în zori! doar că el trebuie să fie pregătit de drumuri nesfârșite și să-i promită că nu va obosi, pentru că s-ar putea, în lumea lor, capătul lumii să nu existe…

 

 

 
4 comentarii

Scris de pe Mai 30, 2016 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

mic îndreptar ochiometric (un pic epic) și de punctuație

 

oamenii mari sunt atât de naivi

uneori

ei cred că stelele care cad

se sting și mor

dar nu e așa

stelele căzătoare își pierd lumina

(cum se întâmplă mereu

când te îndepărtezi de soare)

și cad mai departe

prin nori

se fac tot mai mici

până ajung pe pământ

mici de tot

ca niște puncte

iar punctele astea nu cad

oriunde

ci anume se așază pe aripi

în zbor

pe aripi la fel de mici

ca ale mămăruțelor

 

 

 
5 comentarii

Scris de pe Aprilie 1, 2016 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , ,

balada cu b mic

 

într-o baltă odihnită la lumina lunii pline

se bălteau la o poveste un brotac și un nufăr

cu petale albe, fine.

câte-n lună și în stele nu-și spuneau,

ba și verzi, ba și uscate…

se știau ca-n palma nopții, din cuvinte răspicate.

 

în aceeași baltă lină, se oglindeau de sus, pe-o cracă,

ceva pasăre sublimă,

foarte colorată parcă

și din când în când zâmbirea unor nori în forme mute,

după cum ținea socoata un copac cu crengi tăcute.

 

brotacul se tot cânta, că el va fi prinț cândva,

când vreo jună feciorelnic îl va observa

și din iarba verde crud,

fix în balta lui veni-va să-l sărute, așa ud.

nufărul cu obrazul fin, învelit între petale, îi zâmbea

și cu răbdare îi îngăduia crezare.

 

treceau nopți, treceau și zile, ore lungi de povestiri, ori de vorbe goale pline.

anotimpuri repetate peste baltă se roteau,

toate se schimbau în jururi, numai ei păreau aceiași,

când tăceau.

 

prins adânc de fundul apei, cu un oftat de lujer gros,

nufărul, pe apa lină, visele tihnit își plimbă,

fără de prisos.

de mai sus când e lumină, balta-n cer se reazimă

și pe-o parte din copacul, ce plin de răbdare-n frunze

vântul leneș leagănă.

 

într-o dimineață bună, colț cu o ploaie răcoroasă,

pasărea, de mult trezită, se întinde somnoroasă

sus pe-o creangă mai tăcută, din copacul răbdător.

balta-i goală,

iar deasupra numai gâze care mișcă în zig-zaguri aerul apăsător.

totul pare încremenire

așteptând, de nicăieri, pe brotac să-și vină-n fire

dânsul, însă, mai dormea, lenevit și dus sub apa

care singură băltea…

 

se trezi târziu și înainte de altceva

tulbură oglinda apei, strașnic dând cu pumnu-n ea.

orgolios de fel nu întreabă nimic, ci-și agită ochii-n baltă după nufărul pitic.

nicio urmă, niciun semn, nicio vagă explicație

totu-n jur părea fără de semnificație…

pasărea își luase zborul,

gâzele zig-zagul,

peste baltă se-ntindea, ca o ceață, vagul…

 

brotacul nedumerit ridică privirea

spre copacul înfuriat de vântul de nicăirea

… lucrurile par a fi ce vrem noi să fie…

începură a glăsui crengile trosnind greoi

a-nceput de vijelie

… însă orice lucru moare și dispare

când pierzi din vedere rostul de mirare…

 

apoi ploaia se porni să-și cinstească norii

și cât ai clipi, sub potop de ape, balta întreagă se urni

înghițind pământul

și… mare mirare! iute ca și gândul, până se iviră zorii

noroiul din urmă

deveni cărare.

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Martie 19, 2016 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , ,

crede și vei deveni…

 

trezeşte-te!

strigă aripa stângă către jumătatea ei dreaptă. trezeşte-te! deschide-ţi ochii şi vezi-ţi lungul pasului, că n-ai să găsești nicio aripă într-însul.

aripa dreaptă, mai plină de viaţă şi dornică de zbor, şi-a imaginat, într-o singură clipire, întinderea penelor răsfirate în lumina răsăritului şi a zâmbit senin o nerăbdare..

ei, nu… uite! şi, nebună de fel, se şi aruncă în golul dintre cele două scurte tăceri imediate.

ho, nebuno, că nu vreau să zbor şi nici tu nu poţi, fără să mă tragi după tine… trezeşte-te! a spart tăcerea aripa nevisătoare, risipind curcubeul abia arcuit peste dimineaţa lor.

nicun trezit! ce-ţi veni? suntem orice vrem. iar aripa e primul gând. primul dor. din aripă poţi creşte stea, da? sau te poţi odihni frunză, ori iarbă, de vrei să te întinzi verde… poţi fi prima care atinge ploaia, sau ultima care vede amurgul pe geana orizontului rotund… poţi fi oriunde, cât ai clipi şi orice…

auzi că n-avem aripi… mai bine mai pune  o cafea şi hai să ne înfoiem visele, uite ce lumină e afară…

auzi? pe tine nu te strânge uneori lumea asta, pe margini? pe la colţurile rotunjite în gol, de parcă ne-am ţine în braţe într-un fel de ou, în formă de gogoaşă? … ca într-un cocon parcă, așa…

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Ianuarie 13, 2016 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , , ,