RSS

balada cu b mic

19 mart.

 

într-o baltă odihnită la lumina lunii pline

se bălteau la o poveste un brotac și un nufăr

cu petale albe, fine.

câte-n lună și în stele nu-și spuneau,

ba și verzi, ba și uscate…

se știau ca-n palma nopții, din cuvinte răspicate.

 

în aceeași baltă lină, se oglindeau de sus, pe-o cracă,

ceva pasăre sublimă,

foarte colorată parcă

și din când în când zâmbirea unor nori în forme mute,

după cum ținea socoata un copac cu crengi tăcute.

 

brotacul se tot cânta, că el va fi prinț cândva,

când vreo jună feciorelnic îl va observa

și din iarba verde crud,

fix în balta lui veni-va să-l sărute, așa ud.

nufărul cu obrazul fin, învelit între petale, îi zâmbea

și cu răbdare îi îngăduia crezare.

 

treceau nopți, treceau și zile, ore lungi de povestiri, ori de vorbe goale pline.

anotimpuri repetate peste baltă se roteau,

toate se schimbau în jururi, numai ei păreau aceiași,

când tăceau.

 

prins adânc de fundul apei, cu un oftat de lujer gros,

nufărul, pe apa lină, visele tihnit își plimbă,

fără de prisos.

de mai sus când e lumină, balta-n cer se reazimă

și pe-o parte din copacul, ce plin de răbdare-n frunze

vântul leneș leagănă.

 

într-o dimineață bună, colț cu o ploaie răcoroasă,

pasărea, de mult trezită, se întinde somnoroasă

sus pe-o creangă mai tăcută, din copacul răbdător.

balta-i goală,

iar deasupra numai gâze care mișcă în zig-zaguri aerul apăsător.

totul pare încremenire

așteptând, de nicăieri, pe brotac să-și vină-n fire

dânsul, însă, mai dormea, lenevit și dus sub apa

care singură băltea…

 

se trezi târziu și înainte de altceva

tulbură oglinda apei, strașnic dând cu pumnu-n ea.

orgolios de fel nu întreabă nimic, ci-și agită ochii-n baltă după nufărul pitic.

nicio urmă, niciun semn, nicio vagă explicație

totu-n jur părea fără de semnificație…

pasărea își luase zborul,

gâzele zig-zagul,

peste baltă se-ntindea, ca o ceață, vagul…

 

brotacul nedumerit ridică privirea

spre copacul înfuriat de vântul de nicăirea

… lucrurile par a fi ce vrem noi să fie…

începură a glăsui crengile trosnind greoi

a-nceput de vijelie

… însă orice lucru moare și dispare

când pierzi din vedere rostul de mirare…

 

apoi ploaia se porni să-și cinstească norii

și cât ai clipi, sub potop de ape, balta întreagă se urni

înghițind pământul

și… mare mirare! iute ca și gândul, până se iviră zorii

noroiul din urmă

deveni cărare.

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe martie 19, 2016 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: