(re)fracție

 

niciodată nu spui

unei viori

că nu știe să cânte

tu

arcuș fiind

 

vioara

e poezia cântecului

așa cum hârtia e

cântecul poeziei

în mâna scrisului

desigur

 

 

 

ca și cuvântul femeile sunt…

 

bucurie, mirare, vioară, pasiune, lacrimă, aripă, noapte…  toate feminine, pentru că unele emoții aleg să trăiască în cuvinte delicate ce pot fi oricând priviri îmbujorate, tristeți ascunse sub gene plecate sau zâmbete arcuite în colțuri de șoapte… femeia însăși e trup de cuvânt, blând rotunjit de vocale, a cărui rostire tresare alte cuvinte, atent potrivite să o pună în valoare.

cine iubește cuvintele știe că în orice trup de femeie se ascunde o poezie ce nu întârzie să apară, când anume e privit din afară… cuvintele emoții trebuie iubite încă din gând. la fel se vor prețuite femeile cuvânt.

 

 

Publicitate

 

(în) cântare

 

chemată

chemarea se-ntinde fir

cheie

ce deslacătă deșirul

uni-versurilor

ghem

 

două

mâini descoasa are

una poartă

alta toarce

blândul abur de lumină

ce răstoarnă în culoare

plinul cănii

cu istorii

răsfirate-n chip boem

 

degete

de prin cuvinte fremătând

de bucurii

rând pe rând și

lent

descheie literele împletirii

ce subtil

și fin îmbracă

trup ascuns până la stele

tresărind în linii albe

necuprinse

poezii

 

 

 

Punct cu punct se face rai

 

Dacă pui mai multe puncte

unul lângă altul

ai o linie.

Dacă pui mai multe linii

una lângă alta

ai un plan.

Dacă pui mai multe planuri,

pe verticală,

unul lângă altul

ai un cub

şi dacă ai un cub,

deja ai

o poezie!

 

 

 

Îngerii nu plâng niciodată

 

Mi-am pus inima,

aşa zgâriată,

într-o pungă de plastic,

când îngerul

îmi tăie calea:

“ce crezi că faci?”

mă dojeni, părinteşte.

– îmi caut un loc

în timp,

la umbra uitării,

să-mi cos gânduri

pe rană,

să vindec tăceri…

“ştii tu că asta vrei?”

mă înţepă degetul

vorbei înaripate.

– simt.

tot ce ştiu e simţire.

Încerc să mă vindec,

i-am spus,

ca să nu mai irosesc sânge

în lacrimi.

Mi-a zâmbit îngăduitor:

“rostul sângelui

e să crească aripi,

iar lacrimile

să umple versuri.

Nu să te vindeci

trebuie,

ci să-ţi găseşti

poezia.”

 

 

 

Piatra din visul cărării

 

Niciodată înadins

n-a crezut să-i fie

ochiul desprins

din poezie.

 

Uneori, când murea,

lacrimi râdea

într-o clipă uitată,

pe o ramă pătată,

cât ochiul clipea.

 

Alteori, pasăre plină

de culori în lumină,

cântă fără zbor

doruri ce mor

în voce rubină,

sub lună senină.

 

Mereu încântată,

în şoaptă mirată,

de valuri purtată,

în gânduri te pierde,

te acoperă-n verde

şi-ai vrea, înc-odată,

să nu fii tot piatră.