Mi-am pus inima,
aşa zgâriată,
într-o pungă de plastic,
când îngerul
îmi tăie calea:
“ce crezi că faci?”
mă dojeni, părinteşte.
– îmi caut un loc
în timp,
la umbra uitării,
să-mi cos gânduri
pe rană,
să vindec tăceri…
“ştii tu că asta vrei?”
mă înţepă degetul
vorbei înaripate.
– simt.
tot ce ştiu e simţire.
Încerc să mă vindec,
i-am spus,
ca să nu mai irosesc sânge
în lacrimi.
Mi-a zâmbit îngăduitor:
“rostul sângelui
e să crească aripi,
iar lacrimile
să umple versuri.
Nu să te vindeci
trebuie,
ci să-ţi găseşti
poezia.”
Un blog cuminte şi... cu suflet! 
arhitectul
februarie 8, 2015 at 1:46 pm
Da, vindecarea e plată…
Totuși, de unde umbra asta pe zâmbetul tău?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Adina
februarie 8, 2015 at 5:31 pm
un pic de umbră, sub aripa luminii…
ca o confirmare a luminii, arhitectule, aşa vreau s-o privesc 🙂
ApreciazăApreciază
arhitectul
februarie 12, 2015 at 9:09 pm
Felul acesta de umbră, care întărește lumina, e plin de culoare, e a(u)mbră, ies din (pen)umbră armonicele anamorfotice.
Îmi amintesc iar cum profesorul de perspectivă, în anul întâi de facultate, îmi spunea că soarele este nefericit, pentru că el nu vede umbre niciodată și din cauza asta toate lucrurile sunt plate, într-o lumină egală, fără volum. (M-am simțit mult mai fericit și privilegiat în ziua aia, în urma acestei revelații simple.)
ApreciazăApreciat de 2 persoane
mcooper801
februarie 12, 2015 at 8:17 pm
frumoasa poezia….nu stiu de ce m am gandit la Bithman -și băieții plâng câteodată…seara faina
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Adina
februarie 12, 2015 at 8:33 pm
chiar, de ce te-ai gândit la bitman? 🙂
şi dacă tot… mai bine „cât de departe”, zic. seară faină, să fie!
ApreciazăApreciază
mcooper801
februarie 12, 2015 at 9:19 pm
sau poate „vine o zi”…spor la toate
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Adina
februarie 13, 2015 at 9:26 am
arhitectule, mi-a plăcut mult lecţia despre lumina egală, fără volum şi armonicele colorate de parfumul umbrei, atât de mult, că simt că înţeleg ceva din fericirea ta, în clipa acelei revelaţii… 🙂
ApreciazăApreciază
arhitectul
februarie 16, 2015 at 8:59 pm
Încă mă cuprinde fiorul zilelor în care descopeream frumusețea de dincolo de perfecțiune – acolo unde lumina nu mai inundă, unicul dispare, răspunsul se rafinează și întrebarea își face loc – dar mai ales emoția cu neputință de ancorat în cuvinte pe care natura candidă a imperfecțiunii noastre o poate face să vibreze. Da, n-am să uit nici bucuria micilor descoperiri care pot să rescrie universul în fiecare dimineață, pe aburul voalului ei.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Adina
februarie 17, 2015 at 9:37 am
eşti norocos, arhitectule, ştii că eşti norocos? nu oricui îi e dat să tresară fiori de frumuseţe, emoţii neîncăpute în cuvinte, ori bucurii într-atât de neuitate…
pe partea cealaltă a norocului suntem noi, eu mai ales, să pot culege, ca din propria grădină, şi să pot savura îndelung încântari din aşa minunate cuvinte…
ApreciazăApreciază