RSS

Îngerii nu plâng niciodată

08 feb.

 

Mi-am pus inima,

aşa zgâriată,

într-o pungă de plastic,

când îngerul

îmi tăie calea:

“ce crezi că faci?”

mă dojeni, părinteşte.

– îmi caut un loc

în timp,

la umbra uitării,

să-mi cos gânduri

pe rană,

să vindec tăceri…

“ştii tu că asta vrei?”

mă înţepă degetul

vorbei înaripate.

– simt.

tot ce ştiu e simţire.

Încerc să mă vindec,

i-am spus,

ca să nu mai irosesc sânge

în lacrimi.

Mi-a zâmbit îngăduitor:

“rostul sângelui

e să crească aripi,

iar lacrimile

să umple versuri.

Nu să te vindeci

trebuie,

ci să-ţi găseşti

poezia.”

 

 

 
9 comentarii

Scris de pe februarie 8, 2015 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , ,

9 răspunsuri la „Îngerii nu plâng niciodată

  1. arhitectul

    februarie 8, 2015 at 1:46 pm

    Da, vindecarea e plată…
    Totuși, de unde umbra asta pe zâmbetul tău?

    Apreciat de 1 persoană

     
    • Adina

      februarie 8, 2015 at 5:31 pm

      un pic de umbră, sub aripa luminii…
      ca o confirmare a luminii, arhitectule, aşa vreau s-o privesc 🙂

      Apreciază

       
      • arhitectul

        februarie 12, 2015 at 9:09 pm

        Felul acesta de umbră, care întărește lumina, e plin de culoare, e a(u)mbră, ies din (pen)umbră armonicele anamorfotice.
        Îmi amintesc iar cum profesorul de perspectivă, în anul întâi de facultate, îmi spunea că soarele este nefericit, pentru că el nu vede umbre niciodată și din cauza asta toate lucrurile sunt plate, într-o lumină egală, fără volum. (M-am simțit mult mai fericit și privilegiat în ziua aia, în urma acestei revelații simple.)

        Apreciat de 2 persoane

         
  2. mcooper801

    februarie 12, 2015 at 8:17 pm

    frumoasa poezia….nu stiu de ce m am gandit la Bithman -și băieții plâng câteodată…seara faina

    Apreciat de 1 persoană

     
    • Adina

      februarie 12, 2015 at 8:33 pm

      chiar, de ce te-ai gândit la bitman? 🙂
      şi dacă tot… mai bine „cât de departe”, zic. seară faină, să fie!

      Apreciază

       
  3. mcooper801

    februarie 12, 2015 at 9:19 pm

    sau poate „vine o zi”…spor la toate

    Apreciat de 1 persoană

     
  4. Adina

    februarie 13, 2015 at 9:26 am

    arhitectule, mi-a plăcut mult lecţia despre lumina egală, fără volum şi armonicele colorate de parfumul umbrei, atât de mult, că simt că înţeleg ceva din fericirea ta, în clipa acelei revelaţii… 🙂

    Apreciază

     
  5. arhitectul

    februarie 16, 2015 at 8:59 pm

    Încă mă cuprinde fiorul zilelor în care descopeream frumusețea de dincolo de perfecțiune – acolo unde lumina nu mai inundă, unicul dispare, răspunsul se rafinează și întrebarea își face loc – dar mai ales emoția cu neputință de ancorat în cuvinte pe care natura candidă a imperfecțiunii noastre o poate face să vibreze. Da, n-am să uit nici bucuria micilor descoperiri care pot să rescrie universul în fiecare dimineață, pe aburul voalului ei.

    Apreciat de 1 persoană

     
    • Adina

      februarie 17, 2015 at 9:37 am

      eşti norocos, arhitectule, ştii că eşti norocos? nu oricui îi e dat să tresară fiori de frumuseţe, emoţii neîncăpute în cuvinte, ori bucurii într-atât de neuitate…
      pe partea cealaltă a norocului suntem noi, eu mai ales, să pot culege, ca din propria grădină, şi să pot savura îndelung încântari din aşa minunate cuvinte…

      Apreciază

       

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: