Şi caii zâmbesc

 

Când un cal

îşi ia inima în ochi

şi te priveşte cu ea

nechezând

e ca şi când tu,

cu braţele inimii tale,

ai cuprinde un copac,

cu tot cu frunze

şi vânt.

 

Bucuria unui cal

curge în sângele lui,

departe de afară,

aşa cum emoţiile

nu se spun în cuvinte

oricui.

 

Dacă vrei să-i descoperi

iubirea

trebuie să-i simţi încordarea

şi freamătul

început în potcoavă,

trebuie să ţii apăsarea din palmă

lipită de pulsul dăruirii

din el,

fără aşteptare de slavă.

 

Caii nu râd,

căci râsul le-ar frânge

tăcerea iubirii din trupul lor mut.

Caii zâmbesc,

cu zâmbet pursânge.

 

 

Publicitate

 

Înăuntrul numelui meu…

 

Număr lumină

pe degete

linse de soare…

 

Culeg ploaie

în palme

îndoite de cer…

 

Întind zâmbet

înapoi

printre râsuri de stele…

 

Chemare eu sunt

şi nu vreau

să pier…

 

 

 

(c-am) 5 minute

 

oile,

ca ploile,

culcă iarba

ca şi degetele barba

albă-n susul

verdelui.

 

păsările,

chipurile,

leagănă zarea

ca şi zâmbetul marea

desculţă-n josul

cuvântului.

 

nu crezi,

dacă nu vezi?

hai, pune degetu’ …

 

 

 

 

În ziua de apoi…

 

Voi smulge cuiele

din prinsoarea zâmbetului

înrămat în culori,

voi muşca buzele

până la ochi,

peste pleoape,

ca să vezi

că nu vezi (bine).

Voi linge mirările

pe degete,

într-o limbă

necunoscută ţie,

iar trupul

ţi-l voi mângâia

de orice miros

de ieri, ori de mâine.

Voi topi gheaţa

spartă-n cuvinte,

iar când apa

ne va ajunge la glezne,

voi lăsa vecinii

să ne privească

îmbrăţişarea

în ochi.

 

 

 

Prea mult praf în ochi de zâmbet

 

Bucăţi rupte

din miez de inimă,

mânjite artistic

cu sângele lor,

peste rame elegante,

cioplite manual

în doruri înlemnite

pe ceas,

stau expuse în lumina

unui muzeu al fricii

de uitare,

în colţurile

unor zâmbete

perfecte.

 

Ceilalţi din noi,

îmbrăcaţi în clepsidre,

varsă secunde

peste mopuri ce spală

urmele de paşi

ale ochilor,

ale gurilor

ascunse în grimase,

ale degetelor ochilor

ce caută să atingă

inimi…

 

Un paradox

strivit zi de zi

în războiul dintre păreri,

un război vechi,

din lemn uscat,

ce abia mai scârţâie

lupta

(cu viaţa).

 

 

 

Pune deoparte o felie de primăvară

 

După ce ai ţinut,

strâns,

în căuşul vorbelor

toată culoarea

şi parfumul

ideii de petale,

e ciudat

să crezi

că floarea, singură,

ştie să vadă…

 

E ciudat să vezi

că soarelui din tine

i-au crescut dinţi,

“ca să muşte din nori”

îţi spui…

şi taci,

uneori.

 

Ea îţi răspunde

(mereu)

cu zâmbetul ei

în floare…

 

 

 

Hai s-o luăm (iar) de la capăt…

 

Dintre toţi ochii

ce curg

clipiri înrămate,

de-ar fi să preferi

vreo culoare,

mai mult ca oricând,

nu-i destul să o vezi

talentată, ori îmbujorată,

ori fermecătoare în vorba ei,

uneori rimată.

N-ajunge nici zâmbetul,

ce-ai crede că poate încăpea

seninul oricărei noi primăveri…

ci trebuie să fii (a)tras de ceva,

peste toate,

câteva minunat conturate.

Trebuie,

neapărat trebuie

să existe aţa,

cu ale ei două capete

deştepte

şi rotund arcuite

în jurul cevaurilor

mirate şi adeseori

fericite…

 

 

 

 

Pietrele nu tac

 

Cine eşti?

Mă întreabă piatra

în trecerea unui pas

peste o secundă

de dor.

 

Cine ai vrea să fiu?

Mă joc, repede,

cu alunecarea unei idei

peste un zâmbet

de drag.

 

M-a privit un timp,

apoi mi-a spus totul

într-o singură tăcere:

fii câte puţin

din tot ce-ţi place să fii,

neîntrerupt,

în fiecare pas,

câte o zi…

 

 

 

 

Căderi din cuvânt

 

Cazi,

degete în păr

şi alintări

uitate în gând,

zâmbet în soare

şi buze

pe trupuri de şoapte

ascunse-n cuvânt.

Cazi

şi azi,

hai, cazi

şi lasă-te

să mă prind…

 

 

 

A răbda răbdare

 

nu te înghiţi

în muşcătura unei clipe,

prelinge-ţi secunda

pe buzele unui gând,

lungeşte-ţi tăcerea

ce curmă oftatul,

ascunde-nfrigurarea

în podul palmei

frânt,

mai pune o amăgire

pe umerii răbdării

şi tolăneşte-ţi zâmbetul

în faţa focului

ce arde aşteptări…