ia treapta din spatele ușii
și-o leagă capăt
de funie
face nod la inimă
și-l prinde ochi
de geam spre lună
peste zi
mai apare o treaptă
noaptea împletește
în susul funiei
și în mai puțin de o mie
și una de tăceri
pasul e faptă
ce faci vecine? întreabă un cal
de mare
la brat cu o visare
fericiți înhămați la al nouălea
cer
cresc…
strigă omu’
bucuros lăsând în urma lui
o altă treaptă
Când un cal
îşi ia inima în ochi
şi te priveşte cu ea
nechezând
e ca şi când tu,
cu braţele inimii tale,
ai cuprinde un copac,
cu tot cu frunze
şi vânt.
Bucuria unui cal
curge în sângele lui,
departe de afară,
aşa cum emoţiile
nu se spun în cuvinte
oricui.
Dacă vrei să-i descoperi
iubirea
trebuie să-i simţi încordarea
şi freamătul
început în potcoavă,
trebuie să ţii apăsarea din palmă
lipită de pulsul dăruirii
din el,
fără aşteptare de slavă.
Caii nu râd,
căci râsul le-ar frânge
tăcerea iubirii din trupul lor mut.
Caii zâmbesc,
cu zâmbet pursânge.
Frunze mirate de verde
plăpând
încremenesc soarele
până departe,
departe de vânt…
Din trunchiuri albite
în coajă de viaţă,
cresc crengi arcuite
de timp,
ce împletesc coroane
nemaipurtate de regi
decăzuţi
la pământ…
În linişti foşnite
pe cărări fără paşi
pădurea ascunde
adânc, în inima ei,
întunericul…
(de care am uitat)
O piatră de lumină
ţinută-n iarba nopţii
de veghea unui vis
neîncăput în marginile unui gând
începe zorii clipei
din dâra unui soare
pe-o nerăbdare
de cuvânt.
În susul unei urme,
ce încă mai nechează
neterminate amintiri,
cresc curcubeie albe
din balta unui cer,
de-a cărui tulburare
(te rog) să nu te miri.
O mână de dorinţe,
cu degetele-ntinse,
să scape de la mal,
caută culori în ploaie,
rotund ca să le întindă
pe şaua unui cal.
Un zâmbet mai înalt
îşi caţără arcuirea
în susul inimii
de vis
şi şerpuieşte-n joacă
prin albia unor şoapte,
spre trupul crengii de cais,
ce-n lemnnul verde ascunde frica
timpului rămas
până departe…
Bucăţi rupte
din miez de inimă,
mânjite artistic
cu sângele lor,
peste rame elegante,
cioplite manual
în doruri înlemnite
pe ceas,
stau expuse în lumina
unui muzeu al fricii
de uitare,
în colţurile
unor zâmbete
perfecte.
Ceilalţi din noi,
îmbrăcaţi în clepsidre,
varsă secunde
peste mopuri ce spală
urmele de paşi
ale ochilor,
ale gurilor
ascunse în grimase,
ale degetelor ochilor
ce caută să atingă
inimi…
Un paradox
strivit zi de zi
în războiul dintre păreri,
un război vechi,
din lemn uscat,
ce abia mai scârţâie
lupta
(cu viaţa).
Mi-am pus inima,
aşa zgâriată,
într-o pungă de plastic,
când îngerul
îmi tăie calea:
“ce crezi că faci?”
mă dojeni, părinteşte.
– îmi caut un loc
în timp,
la umbra uitării,
să-mi cos gânduri
pe rană,
să vindec tăceri…
“ştii tu că asta vrei?”
mă înţepă degetul
vorbei înaripate.
– simt.
tot ce ştiu e simţire.
Încerc să mă vindec,
i-am spus,
ca să nu mai irosesc sânge
în lacrimi.
Mi-a zâmbit îngăduitor:
“rostul sângelui
e să crească aripi,
iar lacrimile
să umple versuri.
Nu să te vindeci
trebuie,
ci să-ţi găseşti
poezia.”
E toamnă.
Pe cealaltă parte a inimii
cad gânduri
ascunse în frunze neverzi
şi litere rupte
din lumi de cuvinte
ce dor nepăsarea
când nu le mai crezi…
Fă toamna mai mică
în glasul privirii
şi strânge-mi în zâmbet
inima toată,
pe ambele părţi,
până când,
din gândul culorii
curg râuri de vise
ce murmură lin
bucuria de noi
dimineţi…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 