acorduri tacite

 

toamna își ascunde fluturii

în frunze – întinse aripi

foșnesc sub pași șoptiți

cărarea

 

 

 

Iarna ramelor albastre

 

Colț cu îndoiala arcului

de lună

pe o creangă deformată la un colț

de stea

invers

încolțește șovăiala

răsturnată dintr-un mugure

de pas.

Verdele-i alunecă înapoi

în primăvara

viitoarei ningeri adusă

aminte

de oprirea unui ceas.

Nenăscute frunze galbene

amărui

nu apucă toamna

sâmburelui  mers.

 

Sus

pe marginea boltită

fără lună cad

lumini

din stele ce se pierd

înalt și des.

 

 

 

Visul unui măr de toamnă

 

Cu tălpile flămânde

de sete

m-am împiedecat de-o piatră

ce-şi ţinea calea

într-o nerostire.

 

Nu tăcea! i-am spus.

Timpului oricum nu-i pasă!

şi-am fugit.

 

Opreşte-te! a strigat

paznicul pădurii de vise

ţinând în mână

(ca pe o armă)

o floare de nu mă uita.

 

Îndată m-am ghemuit

în vizuina unei vulpi

ce-mi prelungea vederea

până-n miezul lucrurilor.

 

Hai să te îmblânzesc, ţi-am zis,

cu ochii sclipind

zâmbiri de ciocolată.

 

Iar?

te-ai mirat neîndulcit

şi ai muşcat

dintr-un măr.

 

Apoi mi-ai dat şi mie.

 

 

… rămânerea în septembrie

 

septembrie e încă vara din toamnă

acceptarea în seninul privirii

îmbrăţişarea totului aşa cum e

şi iubirea de tot

cu dăruire de înţelesuri

 

septembrie e întinderea trupului

între susul şi josul trecerii de timp

ca o cuprindere împăcată

a lunecării

 

septembrie e încă iubire

cu luare şi dare de suflet

dincoace de orizontul iernii

ce poate muri înverzirea

sub albe tăceri.

 

fiecare anotimp are trei părţi

ieri, azi, mâine …

trei feluri de a privi

timpul

încremenind va fi fosturile

în privelişti de suflet

 

toamna e înţelepciunea ochiului

mai mult ca oricând

septembrie e dorul din uitare

mai mult ca oricare

mai ales trecând. ..

mai ales

nerămânând.

 

hai să rămânem în septembrie!

alegerea ochiului e mai presus

de cuvânt.

asta i frumuseţea amestecului

dintre timp şi anotimp

ca paradox

dacă vrei….

 

 

 

Târziu de vară până-n seară

 

Sub o apă

pe o piatră

cât privirea s-o încapă

într-un ochi uitat de gând

curge trup de necuvânt…

 

Sub un lemn

pe o cenuşă

cât o şoaptă strânsă ghem

într-un vis jucat pe foc

arde sânge la mijloc…

 

Sub o stea

pe o lumină

cât timp noaptea rătăcea

într-o rază plânsă-n pas

tremură cercu-n compas…

 

Din pământ

cu ţipăt strâmt

se aude toamna.

 

 

 

Povestea merge mai departe

 

E toamnă.

Pe cealaltă parte a inimii

cad gânduri

ascunse în frunze neverzi

şi litere rupte

din lumi de cuvinte

ce dor nepăsarea

când nu le mai crezi…

Fă toamna mai mică

în glasul privirii

şi strânge-mi în zâmbet

inima toată,

pe ambele părţi,

până când,

din gândul culorii

curg râuri de vise

ce murmură lin

bucuria de noi

dimineţi…