RSS

Arhive pe etichete: imbratisare

Mâinele de azi

 

tramvaie pline

ochi de visători

fără bilet

înclină străzile

sub amintiri

nedormite

 

în susul străzii

din colţul uitării

se zbate o perdea

agăţată de-un zâmbet

la fereastra unei mansarde

 

uite-o aripă

în mijlocul unei păsări

cu ochii închişi

până mâine

 

arcuită

în afara ferestrei

perdeaua face loc aerului

turtit de îmbrăţişarea

numelor zgâriate

în lemnul încă verde

al primilor nepaşi

 

zâmbete

cheie în faţa uşii

ţin în mână aripa

ochilor deschişi

în aerul păsării

de mâine.

 

 

 

 
2 comentarii

Scris de pe octombrie 22, 2015 în pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , ,

… rămânerea în septembrie

 

septembrie e încă vara din toamnă

acceptarea în seninul privirii

îmbrăţişarea totului aşa cum e

şi iubirea de tot

cu dăruire de înţelesuri

 

septembrie e întinderea trupului

între susul şi josul trecerii de timp

ca o cuprindere împăcată

a lunecării

 

septembrie e încă iubire

cu luare şi dare de suflet

dincoace de orizontul iernii

ce poate muri înverzirea

sub albe tăceri.

 

fiecare anotimp are trei părţi

ieri, azi, mâine …

trei feluri de a privi

timpul

încremenind va fi fosturile

în privelişti de suflet

 

toamna e înţelepciunea ochiului

mai mult ca oricând

septembrie e dorul din uitare

mai mult ca oricare

mai ales trecând. ..

mai ales

nerămânând.

 

hai să rămânem în septembrie!

alegerea ochiului e mai presus

de cuvânt.

asta i frumuseţea amestecului

dintre timp şi anotimp

ca paradox

dacă vrei….

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe octombrie 2, 2015 în pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , ,

Suflete pereche

 

Avea trupul zvelt şi nişte ochi în care încăpea mirarea întregii lumi. Frumuseţea ei era atât de naturală, că te silea să întorci capul şi visele toate după ea, oricât de nepotrivit ar fi părut. Era incredibil de tânără pentru atâta perfecţiune. El era un puşti vesel şi haios cârlionţat, pe vremea când s-au cunoscut în tabăra de vară, din primul an de gimnaziu. Acum devenise un bărbat deosebit de şarmant, ca şi cum toate calităţile descoperite de-a lungul timpului şi-au clădit falnice ambasade în trupul lui. Avea un umor aparte, de multe ori neînţeles, dar pe ea o amuza mereu. Se ştiau dintotdeauna, iar timpul a adăugat prieteniei lor, ceva din farmecul obiectelor rare, de colecţie. Prezenţa lor te fascina. Secundele încremeneau şi te lăsau să îi admiri îndelung, vrăjit, ca pe o strălucită operă de artă, în ziua vernisajului.

Într-o după amiază senină de joi, în timp ce luau prânzul împreună, după o scurtă tăcere, deloc grăitoare, cuvintele şi-au modificat treptat transparenţa, lăsând să se întrezare orizonturi nebănuite. O adiere plăcută, cu iz de iasomie, le răsfaţă simţurile, atât de puternic încât îşi închid ochii, amândoi deodată. Oare se întâmplă cu adevărat? Se întinde elegant, arcuindu-şi senzual coloana, dar nu apucă să sprijine ţigara pe marginea masivei cenuşiere de cristal, când scrumul cade pe faţa de masă, între cele două pahare de rubin. Încearcă să-şi ascundă stângăcia cu un zâmbet forţat, când el îi cuprinde mâna între ale lui. Gestul firesc se transformă inexplicabil într-o atingere electrizantă, ce împrăştie, în tot corpul, impulsuri necontrolate, cu acelaşi efect mistuitor ca al unei îmbrăţişări primare. Sângele a luat-o razna. Pulsează haotic cantităţi când exagerate, când insuficiente, spre o inimă ce bate, derutată, la porţi interzise. Îngrijorarea timidă de la început este, acum, nestăvilită dorinţă, confirmată, simultan, în privirile transfigurate de surplusul de nerăbdare.

Iubirea vulcanică, revărsată din prea plinuri de frumuseţe, le-a luat minţile şi le-a dus undeva deasupra norilor, în seninul deplin al perfecţiunii. De repetate ori.

Evadările deveniseră un modus vivendi, iar lumile imaginar paralele erau universuri pe cât de ideale, pe atât de cotidiene. Erau nepăsători la ce vorbeşte lumea, pentru că ei nu aveau timp de pierdut cu lumea. Fiecare secundă de viaţă era dăruită prioritar şi necondiţionat clipelor de dragoste aproape ireală.

Astăzi era o nouă ultimă zi, de data asta la Iaşi. La prânz trebuie eliberată camera de hotel, iar până la trenul de seară aveau timp să-şi plimbe paşii, pe străduţe medievale, ori prin parcuri înverzite, să-şi mai răsfeţe simţurile, alene, cu savoarea iubirii intens coapte de focul pasiunii nemărginite.

Noaptea a învelit oraşul într-o manta neagră şi plăcut răcoroasă. Trenul soseşte punctual, ca o sentinţă nedorită. Pe măsură ce orele se preling leneşe, ca vagoanele prin noapte, răcoarea devine tot mai neplăcută şi se strecoară tot mai adânc, în suflet. Gânduri crispate îngheaţă zâmbetele fără griji, iar drumul de întoarcere devine povară pe umerii rotunjiţi de tinereţe. Trebuie să aleagă o cale de urmat. Cărările înguste de până acum nu le mai încap paşii vinovaţi. Au discutat îndelung şi repetat. De data asta cuvintele şi-au încheiat rostul. Se întorc spre vieţile brutal ancorate în banală realitate. Fiecare din ei este căsătorit, iar jurămintele oarbe de demult au ramificaţii adânci şi complicate în prea multe straturi sociale. De data asta tăcerea e mult prea grăitoare. Istoviţi de gânduri, asurziţi de tăceri adorm, deodată, abandonaţi unei îmbrăţişări din care se înfiripă cele mai frumoase vise, cele mai înalte zboruri, spre lumi senine, ce adăpostesc, mai ales, suflete pereche.

 

 

 
14 comentarii

Scris de pe noiembrie 6, 2013 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , , , , ,