Tinerii cred că iubirea-i o floare. De aceea îşi dăruiesc flori când se cred îndrăgostiţi. E frumos obiceiul acesta de a ninge petale în culorile emoţiilor ce înfloresc pe chip, cu fiecare soare… însă ei nu ştiu că iubirea e mult mai mult de atât.
Iubirea e un copac. Unul uriaş şi uluitor de frumos. Un copac scos din circuitul anotimpurilor oficiale şi înfipt adânc în pământul din noi.
Iubirea are o parte, minunat situată deasupra noastră, cu încrengături fascinante ce înverzesc înţelesuri noi, cu neobosite întrebări ce-nmuguresc mirări colorate… cu fluturi şi aripi de păsări rare, ce adie văzduhul de parcă zâmbesc, cu friguri şi ploi ce zgribulesc unele vise, cu albe zăpezi ce se aştern discret, peste tâmplele moi… Sunt timpuri, nu anotimpuri, ce trec sau rămân clipe sau ani, disperări sau şoapte, ce adesea ciufulesc frunzele, de drag mai ales.
Există şi-o parte nevăzută a copacului, ce întinde îmbrăţişări spre esenţa simţirii…
Iubirea îşi creşte, în timp, rădăcini, pe care le-ascunde adânc, înspre sine. Le leagă-n secret de bucurii memorate, de doruri şi vise, de neuitate tristeţi. Le râde cu soarele zilelor nepereche, le tace cu lacrimi, în nopţi fără stele. Sunt ancore, nu lanţuri, ce lasă copacul să-şi legene trăirea, în bătaia gândurilor, deasupra tărâmului liber ales.
E un copac în fiecare din noi, ce-şi creşte povestea, începută cândva, probabil, cu o floare…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 