Vals siamez

 

lumină

pierde umbra rănită

prin găurile sparte-n zid

de tăceri

 

întrerupte

linii de întuneric

lasă frigul să-și intre

urletu-n oasele frânte

de rana

deschisă-n vedere

 

prea lungă luna

pălește

din umbră uitarea

rămasă în urmă

de ieri

 

 

 

tristeţi capitale

 

talpa ochiului

fuge firul

deşiratelor uitări.

 

 

 

Îngerii nu plâng niciodată

 

Mi-am pus inima,

aşa zgâriată,

într-o pungă de plastic,

când îngerul

îmi tăie calea:

“ce crezi că faci?”

mă dojeni, părinteşte.

– îmi caut un loc

în timp,

la umbra uitării,

să-mi cos gânduri

pe rană,

să vindec tăceri…

“ştii tu că asta vrei?”

mă înţepă degetul

vorbei înaripate.

– simt.

tot ce ştiu e simţire.

Încerc să mă vindec,

i-am spus,

ca să nu mai irosesc sânge

în lacrimi.

Mi-a zâmbit îngăduitor:

“rostul sângelui

e să crească aripi,

iar lacrimile

să umple versuri.

Nu să te vindeci

trebuie,

ci să-ţi găseşti

poezia.”

 

 

 

indolenţă

 

uitarea

începe cu alunecarea

din ochi.

 

 

 

Colindă

 

Gânduri colindă

sub cetina verde

şi aduc mai aproape

albe simţiri.

Şoapte sclipesc

în lumina plăpândă

şi picură ceară

peste neîmpliniri.

Emoţii plâng

de dragul poveştii

şi revarsă-n pahare

intense trăiri.

Uitarea zâmbeşte

în hârtii colorate

arcuind, peste chipuri,

mirate bucurii.