RSS

Arhive pe etichete: soare

hai… ghicește!

 

fără întrebare

și totuși răspuns

întotdeauna

nechemată venire

niciodată fără sete

de pornire

dintr-un celălalt capăt

de sus

jumătate din bucată

nesfârșită

roată

în jurul unui timp

ce parcă uită

să treacă…

 

haide zi

sau dimineață

legată de soare

cu un fel de ață

… știi?

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Februarie 7, 2016 în pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , ,

Se întâmplă (şi la care mai mari)

 

Şchioapătă carul mare

prietene

îţi spun

 

peste umăr

privirea întoarsă

cade o stea

 

din vorbă

încă mai arde

auzul şoptit

 

sub o idee

de nor

şchioapătă carul mare

 

din dorinţa de a rămâne

pe cer

şi când e soare…

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Noiembrie 4, 2015 în pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , ,

Înăuntrul numelui meu…

 

Număr lumină

pe degete

linse de soare…

 

Culeg ploaie

în palme

îndoite de cer…

 

Întind zâmbet

înapoi

printre râsuri de stele…

 

Chemare eu sunt

şi nu vreau

să pier…

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iunie 21, 2015 în pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Dincoace de cer

 

O piatră de lumină

ţinută-n iarba nopţii

de veghea unui vis

neîncăput în marginile unui gând

începe zorii clipei

din dâra unui soare

pe-o nerăbdare

de cuvânt.

 

În susul unei urme,

ce încă mai nechează

neterminate amintiri,

cresc curcubeie albe

din balta unui cer,

de-a cărui tulburare

(te rog) să nu te miri.

 

O mână de dorinţe,

cu degetele-ntinse,

să scape de la mal,

caută culori în ploaie,

rotund ca să le întindă

pe şaua unui cal.

 

Un zâmbet mai înalt

îşi caţără arcuirea

în susul inimii

de vis

şi şerpuieşte-n joacă

prin albia unor şoapte,

spre trupul crengii de cais,

ce-n lemnnul verde ascunde frica

timpului rămas

până departe…

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Iunie 15, 2015 în pur şi simplu, zboruri în sine

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Nu călcaţi iarba pe aripi

 

Păsările uitate de zbor

îşi cară aripile

prin tramvaie

aglomerate.

Mai adânc,

prin galerii îngropate,

mult sub soare,

sângele lor neînaripat

curge târât

pe peroane goale

de sensuri.

“atenţie se închid uşile”

în secunde metalice

scrâşnesc

printre dinţi nevorbiţi

rânjete ruginite,

ce se preling din oftaturi,

ca bezna lipicioasă

din tunelurile negre

pe cerul gurilor

de aerisire,

astupate, de mult,

cu tăceri

de lumină.

 

Opriţi gările,

stingeţi lămpile

din televizoare,

mai repede!

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Martie 2, 2015 în pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Pune deoparte o felie de primăvară

 

După ce ai ţinut,

strâns,

în căuşul vorbelor

toată culoarea

şi parfumul

ideii de petale,

e ciudat

să crezi

că floarea, singură,

ştie să vadă…

 

E ciudat să vezi

că soarelui din tine

i-au crescut dinţi,

“ca să muşte din nori”

îţi spui…

şi taci,

uneori.

 

Ea îţi răspunde

(mereu)

cu zâmbetul ei

în floare…

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Februarie 23, 2015 în pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , ,

Îndrăgostiţii nu ştiu că nu ajunge o zi…

 

Tinerii cred că iubirea-i o floare. De aceea îşi dăruiesc flori când se cred îndrăgostiţi. E frumos obiceiul acesta de a ninge petale în culorile emoţiilor ce înfloresc pe chip, cu fiecare soare… însă ei nu ştiu că iubirea e mult mai mult de atât.

Iubirea e un copac. Unul uriaş şi uluitor de frumos. Un copac scos din circuitul anotimpurilor oficiale şi înfipt adânc în pământul din noi.

Iubirea are o parte, minunat situată deasupra noastră, cu încrengături fascinante ce înverzesc înţelesuri noi, cu neobosite întrebări ce-nmuguresc mirări colorate… cu fluturi şi aripi de păsări rare, ce adie văzduhul de parcă zâmbesc, cu friguri şi ploi ce zgribulesc unele vise, cu albe zăpezi ce se aştern discret, peste tâmplele moi… Sunt timpuri, nu anotimpuri, ce trec sau rămân clipe sau ani, disperări sau şoapte, ce adesea ciufulesc frunzele, de drag mai ales.

Există şi-o parte nevăzută a copacului, ce întinde îmbrăţişări spre esenţa simţirii…

Iubirea îşi creşte, în timp, rădăcini, pe care le-ascunde adânc, înspre sine. Le leagă-n secret de bucurii memorate, de doruri şi vise, de neuitate tristeţi. Le râde cu soarele zilelor nepereche, le tace cu lacrimi, în nopţi fără stele. Sunt ancore, nu lanţuri, ce lasă copacul să-şi legene trăirea, în bătaia gândurilor, deasupra tărâmului liber ales.

E un copac în fiecare din noi, ce-şi creşte povestea, începută cândva, probabil, cu o floare…

 

 

 
4 comentarii

Scris de pe Februarie 14, 2015 în pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , , ,