fără întrebare
și totuși răspuns
întotdeauna
nechemată venire
niciodată fără sete
de pornire
dintr-un celălalt capăt
de sus
jumătate din bucată
nesfârșită
roată
în jurul unui timp
ce parcă uită
să treacă…
haide zi
sau dimineață
legată de soare
cu un fel de ață
… știi?
Şchioapătă carul mare
prietene
îţi spun
peste umăr
privirea întoarsă
cade o stea
din vorbă
încă mai arde
auzul şoptit
sub o idee
de nor
şchioapătă carul mare
din dorinţa de a rămâne
pe cer
şi când e soare…
Număr lumină
pe degete
linse de soare…
Culeg ploaie
în palme
îndoite de cer…
Întind zâmbet
înapoi
printre râsuri de stele…
Chemare eu sunt
şi nu vreau
să pier…
O piatră de lumină
ţinută-n iarba nopţii
de veghea unui vis
neîncăput în marginile unui gând
începe zorii clipei
din dâra unui soare
pe-o nerăbdare
de cuvânt.
În susul unei urme,
ce încă mai nechează
neterminate amintiri,
cresc curcubeie albe
din balta unui cer,
de-a cărui tulburare
(te rog) să nu te miri.
O mână de dorinţe,
cu degetele-ntinse,
să scape de la mal,
caută culori în ploaie,
rotund ca să le întindă
pe şaua unui cal.
Un zâmbet mai înalt
îşi caţără arcuirea
în susul inimii
de vis
şi şerpuieşte-n joacă
prin albia unor şoapte,
spre trupul crengii de cais,
ce-n lemnnul verde ascunde frica
timpului rămas
până departe…
Păsările uitate de zbor
îşi cară aripile
prin tramvaie
aglomerate.
Mai adânc,
prin galerii îngropate,
mult sub soare,
sângele lor neînaripat
curge târât
pe peroane goale
de sensuri.
“atenţie se închid uşile”
în secunde metalice
scrâşnesc
printre dinţi nevorbiţi
rânjete ruginite,
ce se preling din oftaturi,
ca bezna lipicioasă
din tunelurile negre
pe cerul gurilor
de aerisire,
astupate, de mult,
cu tăceri
de lumină.
Opriţi gările,
stingeţi lămpile
din televizoare,
mai repede!
După ce ai ţinut,
strâns,
în căuşul vorbelor
toată culoarea
şi parfumul
ideii de petale,
e ciudat
să crezi
că floarea, singură,
ştie să vadă…
E ciudat să vezi
că soarelui din tine
i-au crescut dinţi,
“ca să muşte din nori”
îţi spui…
şi taci,
uneori.
Ea îţi răspunde
(mereu)
cu zâmbetul ei
în floare…
Tinerii cred că iubirea-i o floare. De aceea îşi dăruiesc flori când se cred îndrăgostiţi. E frumos obiceiul acesta de a ninge petale în culorile emoţiilor ce înfloresc pe chip, cu fiecare soare… însă ei nu ştiu că iubirea e mult mai mult de atât.
Iubirea e un copac. Unul uriaş şi uluitor de frumos. Un copac scos din circuitul anotimpurilor oficiale şi înfipt adânc în pământul din noi.
Iubirea are o parte, minunat situată deasupra noastră, cu încrengături fascinante ce înverzesc înţelesuri noi, cu neobosite întrebări ce-nmuguresc mirări colorate… cu fluturi şi aripi de păsări rare, ce adie văzduhul de parcă zâmbesc, cu friguri şi ploi ce zgribulesc unele vise, cu albe zăpezi ce se aştern discret, peste tâmplele moi… Sunt timpuri, nu anotimpuri, ce trec sau rămân clipe sau ani, disperări sau şoapte, ce adesea ciufulesc frunzele, de drag mai ales.
Există şi-o parte nevăzută a copacului, ce întinde îmbrăţişări spre esenţa simţirii…
Iubirea îşi creşte, în timp, rădăcini, pe care le-ascunde adânc, înspre sine. Le leagă-n secret de bucurii memorate, de doruri şi vise, de neuitate tristeţi. Le râde cu soarele zilelor nepereche, le tace cu lacrimi, în nopţi fără stele. Sunt ancore, nu lanţuri, ce lasă copacul să-şi legene trăirea, în bătaia gândurilor, deasupra tărâmului liber ales.
E un copac în fiecare din noi, ce-şi creşte povestea, începută cândva, probabil, cu o floare…
Opriţi ninsorile
sub câteva felii
de cer.
Prea multe cărări
amuţite-n zăpadă
se tânguie de dorul
unor urme de paşi…
Daţi soarele mai tare,
pe câteva chipuri
şi mijiţi ochii,
să nu orbiţi
fericirea unor iubiri
sleite de tăceri
fără umbră…
Vorbiţi mai puţin
despre voi şi oasele
durerilor voastre,
şi mai ales nu frângeţi
lumina.
Lăsaţi luna să ne vadă
cuvintele,
ce încă mai au de zâmbit…
Sunt dimineţi când ai vrea să te trezeşti undeva departe de lume, într-un loc care să nu existe în nicio amintire, unde să nu te ştie nimeni, să fii numai tu cu gândurile tale. Să ai timp să povesteşti cu fiecare şoaptă în parte, să pui întrebări, să aştepţi răspunsuri…
Un loc unde trecerea timpului se măsoară în cuvinte, în carafe cu vin şi în lemne de foc. Unde spaţiul există numai ca sa cuprindă zăpada, ca o minunată idee de a simplifica rătăcirea…
Un astfel de loc se află întotdeauna la capătul îndoielii şi totuşi avântul pornirii ascunde o urmă de încredere, cum că ceva de acolo merită curajul de aici…
Era ciudat… Întâmplarea nu sosise încă. Nemişcarea tăcea din toate colţurile… Şi mai era ceva. Un tablou halucinant. Din interiorul unei rame din plastic verde, ondulat, un spiriduş priveşte în golul dintr-un glob spart, agăţat aiurea, pe o ramură pustie, într-un brad abandonat pe un perete alb ca varu’. Azi dimineaţă, la cafea, am privit iarăşi pânza şi, în lumina caldă a soarelui, pe suprafaţa albă, am observat o priză, undeva în dreapta pomului, lângă urma a ceva ce părea să fi fost cândva un calorifer, probabil electric.E seară acum şi stau tolănită pe fotoliu, lângă şemineu, cu o halbă de vin fiert, cu miere şi scorţişoară şi mijesc ochii, spre acelaşi tablou, în căutarea altor detalii, care să dea un sens, să înceapă o poveste… În miezul ornamentului, lucios ca o oglindă, se reflectă, parcă, un coş mare, plin de fructe, undeva în spatele drăcuşorului îmbrăcat într-o salopetă petecită şi cu o căciulă caraghioasă, prea mică, parcă, pentru capul acoperit de o claie uriaşă de păr cârlionţat. Mă şi întreb cum naiba îi stă pe cap, aşa într-o parte, cu vârful răsucit spre exterior… o fi vreun sistem cu magnet, ascuns undeva în pleata abundentă…
Ce aberaţie, ce irosire de energie şi de culoare. Câtă risipă de sine într-un timp în care, probabil, bătăile din inima secundelor se opriseră de mult, împotmolite în nonsens… La fel se pot împotmoli şi zâmbetele în nedumerirea unor neînţelese întâmplări, sau pot înţepeni în încordarea aşteptării unor încă neîntâmplări.
Poate nonsensul e doar un răgaz pentru refacerea înţelesului în lumina unor alte întrebări. Poate sensul nu se pierde niciodată, ci numai se ascunde, în spatele unor întortocheate semne de întrebare, care trebuie să existe ca să aibe rost şerpuirea noastră, printre îndoieli şi renunţări, mereu în căutarea regăsirii…
Cazi,
degete în păr
şi alintări
uitate în gând,
zâmbet în soare
şi buze
pe trupuri de şoapte
ascunse-n cuvânt.
Cazi
şi azi,
hai, cazi
şi lasă-te
să mă prind…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 