Şi caii zâmbesc

 

Când un cal

îşi ia inima în ochi

şi te priveşte cu ea

nechezând

e ca şi când tu,

cu braţele inimii tale,

ai cuprinde un copac,

cu tot cu frunze

şi vânt.

 

Bucuria unui cal

curge în sângele lui,

departe de afară,

aşa cum emoţiile

nu se spun în cuvinte

oricui.

 

Dacă vrei să-i descoperi

iubirea

trebuie să-i simţi încordarea

şi freamătul

început în potcoavă,

trebuie să ţii apăsarea din palmă

lipită de pulsul dăruirii

din el,

fără aşteptare de slavă.

 

Caii nu râd,

căci râsul le-ar frânge

tăcerea iubirii din trupul lor mut.

Caii zâmbesc,

cu zâmbet pursânge.

 

 

Publicitate

 

Dincoace de cer

 

O piatră de lumină

ţinută-n iarba nopţii

de veghea unui vis

neîncăput în marginile unui gând

începe zorii clipei

din dâra unui soare

pe-o nerăbdare

de cuvânt.

 

În susul unei urme,

ce încă mai nechează

neterminate amintiri,

cresc curcubeie albe

din balta unui cer,

de-a cărui tulburare

(te rog) să nu te miri.

 

O mână de dorinţe,

cu degetele-ntinse,

să scape de la mal,

caută culori în ploaie,

rotund ca să le întindă

pe şaua unui cal.

 

Un zâmbet mai înalt

îşi caţără arcuirea

în susul inimii

de vis

şi şerpuieşte-n joacă

prin albia unor şoapte,

spre trupul crengii de cais,

ce-n lemnnul verde ascunde frica

timpului rămas

până departe…

 

 

 

A visa visare

 

Găseşte-mă,

mi-ai şoptit.

Erai aşa aproape

că am simţit

buzele gândului

atingându-mi pleoapa.

Apoi,

din două bătăi de aripi

ai dispărut…

Şi dacă te găsesc?

Ai să rămâi verde,

în ochiul meu

clipind a întâmplare,

tu, cal înaripat,

fără nimic în frunte?