O piatră de lumină
ţinută-n iarba nopţii
de veghea unui vis
neîncăput în marginile unui gând
începe zorii clipei
din dâra unui soare
pe-o nerăbdare
de cuvânt.
În susul unei urme,
ce încă mai nechează
neterminate amintiri,
cresc curcubeie albe
din balta unui cer,
de-a cărui tulburare
(te rog) să nu te miri.
O mână de dorinţe,
cu degetele-ntinse,
să scape de la mal,
caută culori în ploaie,
rotund ca să le întindă
pe şaua unui cal.
Un zâmbet mai înalt
îşi caţără arcuirea
în susul inimii
de vis
şi şerpuieşte-n joacă
prin albia unor şoapte,
spre trupul crengii de cais,
ce-n lemnnul verde ascunde frica
timpului rămas
până departe…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 