Întunericul fără copaci

 

Frunze mirate de verde

plăpând

încremenesc soarele

până departe,

departe de vânt…

 

Din trunchiuri albite

în coajă de viaţă,

cresc crengi arcuite

de timp,

ce împletesc coroane

nemaipurtate de regi

decăzuţi

la pământ…

 

În linişti foşnite

pe cărări fără paşi

pădurea ascunde

adânc, în inima ei,

întunericul…

(de care am uitat)

 

 

Publicitate

 

Dâre de zâmbet în dimineţi de cuvânt

 

Opriţi ninsorile

sub câteva felii

de cer.

Prea multe cărări

amuţite-n zăpadă

se tânguie de dorul

unor urme de paşi…

 

Daţi soarele mai tare,

pe câteva chipuri

şi mijiţi ochii,

să nu orbiţi

fericirea unor iubiri

sleite de tăceri

fără umbră…

 

Vorbiţi mai puţin

despre voi şi oasele

durerilor voastre,

şi mai ales nu frângeţi

lumina.

Lăsaţi luna să ne vadă

cuvintele,

ce încă mai au de zâmbit…