Sonata în DO(i) Major

 

O herghelie de stele

întinde lumină

pe frunţile norilor

cai

ce-şi flutură coama din iarba

puţină

ruptă albastru de verde

din rai…

 

La capătul străzii din ciobul

de sticlă,

pe-o margine ruptă

cu ochi minunaţi

o pasăre floare pe-un vârf de-abis

vede într-un miez de oblică

noapte

lumina ce râde-n petale

de vis…

 

Într-un colţ de zâmbet

de lună

în murmur de cântec de paşi

se arcuiesc ştrengar

litere albe cu talpa nebună

de rătăcire

prin timpul fugar…

 

Cu ochii închişi în cuvinte

şi aripi crescute în tălpi

alerg pământ de-aduceri

aminte

prin iarba crescută peste dureri

şi tremur pe buze muşcate

de cer

zboruri nefrânte…

 

 

 

crede și vei deveni…

 

trezeşte-te!

strigă aripa stângă către jumătatea ei dreaptă. trezeşte-te! deschide-ţi ochii şi vezi-ţi lungul pasului, că n-ai să găsești nicio aripă într-însul.

aripa dreaptă, mai plină de viaţă şi dornică de zbor, şi-a imaginat, într-o singură clipire, întinderea penelor răsfirate în lumina răsăritului şi a zâmbit senin o nerăbdare..

ei, nu… uite! şi, nebună de fel, se şi aruncă în golul dintre cele două scurte tăceri imediate.

ho, nebuno, că nu vreau să zbor şi nici tu nu poţi, fără să mă tragi după tine… trezeşte-te! a spart tăcerea aripa nevisătoare, risipind curcubeul abia arcuit peste dimineaţa lor.

nicun trezit! ce-ţi veni? suntem orice vrem. iar aripa e primul gând. primul dor. din aripă poţi creşte stea, da? sau te poţi odihni frunză, ori iarbă, de vrei să te întinzi verde… poţi fi prima care atinge ploaia, sau ultima care vede amurgul pe geana orizontului rotund… poţi fi oriunde, cât ai clipi şi orice…

auzi că n-avem aripi… mai bine mai pune  o cafea şi hai să ne înfoiem visele, uite ce lumină e afară…

auzi? pe tine nu te strânge uneori lumea asta, pe margini? pe la colţurile rotunjite în gol, de parcă ne-am ţine în braţe într-un fel de ou, în formă de gogoaşă? … ca într-un cocon parcă, așa…

 

 

Între patru ochi

 

ia staţi, am zis

cu privirea lăsată

până în tălpi

cu voi ce-i?

şi mai ales

ce vă mână-n picioare?

 

vina pe ochi

a dat repede

prima

şi lumina clipită

în umbra din spate

 

a doua

s-a fâstâcit

că pe limbă-i cresc păsări

şi cai şi poteci…

 

a oftat

una singură

şi a tăcut

apoi a zâmbit ca într-un vis

ţinut în palme

 

apăsat şi răspicat

cea mai mare din ele

mi-a spus

că mersul nu-i deloc

ceva întâmplător

ci limpede se-aude pasul

numai în inima cărării

da?

 

ce să mai zic?

în secunda ce umblă

grăbită pe ceas…

eu sunt mereu în urma lor

cu un pas

 

 

 

Lecţia de zbor

 

într-o zi

mi-am privit îngerul

dormind

cu o aripă sub cap

şi cealaltă bătând

din inimă

 

m-a rugat să-l păzesc… a spus

că am prea multă sete

de paşi

şi trebuie să-l las

să viseze

altfel nu va şti încotro

să mă îndrume

 

nu mă trezi, mi-a zis

ai răbdare

şi aşteaptă.

 

sau visează şi tu…

 

 

 

Visul unui măr de toamnă

 

Cu tălpile flămânde

de sete

m-am împiedecat de-o piatră

ce-şi ţinea calea

într-o nerostire.

 

Nu tăcea! i-am spus.

Timpului oricum nu-i pasă!

şi-am fugit.

 

Opreşte-te! a strigat

paznicul pădurii de vise

ţinând în mână

(ca pe o armă)

o floare de nu mă uita.

 

Îndată m-am ghemuit

în vizuina unei vulpi

ce-mi prelungea vederea

până-n miezul lucrurilor.

 

Hai să te îmblânzesc, ţi-am zis,

cu ochii sclipind

zâmbiri de ciocolată.

 

Iar?

te-ai mirat neîndulcit

şi ai muşcat

dintr-un măr.

 

Apoi mi-ai dat şi mie.

 

 

Petale de vis (are)

 

Cu ochii închişi în cuvinte

şi aripi crescute în tălpi

alerg pământ de-aduceri aminte

şi-nalt, peste cer, tremur din aripi

zboruri nefrânte…

 

O herghelie de stele

întinde lumină

pe frunţile norilor ca nişte cai,

ce-şi flutură coama din iarba puţină

ruptă albastru de verde din rai…

 

Într-un colţ de zâmbet de lună,

în murmur de cântec de paşi,

se arcuiesc ştrengar

litere albe cu talpa nebună

de rătăcire prin timpul fugar…

 

La capătul străzii de sticlă,

pe-o margine ruptă dintr-un abis,

o pasăre floare cu ochi minunaţi

vede într-un miez de noapte oblică

lumina ce râde-n petale de vis…

 

 

 

Dincoace de cer

 

O piatră de lumină

ţinută-n iarba nopţii

de veghea unui vis

neîncăput în marginile unui gând

începe zorii clipei

din dâra unui soare

pe-o nerăbdare

de cuvânt.

 

În susul unei urme,

ce încă mai nechează

neterminate amintiri,

cresc curcubeie albe

din balta unui cer,

de-a cărui tulburare

(te rog) să nu te miri.

 

O mână de dorinţe,

cu degetele-ntinse,

să scape de la mal,

caută culori în ploaie,

rotund ca să le întindă

pe şaua unui cal.

 

Un zâmbet mai înalt

îşi caţără arcuirea

în susul inimii

de vis

şi şerpuieşte-n joacă

prin albia unor şoapte,

spre trupul crengii de cais,

ce-n lemnnul verde ascunde frica

timpului rămas

până departe…

 

 

 

Anul calului

 

1, 3, 4, 6

nechează calul

potcoavele paşilor

în gând…

 

14, 15, 16

flutură coama rebelă

umbrele lunii,

rătăcind…

 

1 unicorn,

2 aripi

şi neapărat alb,

infinit de mult alb

în visul calului, ascuns

în pământul din urma

copitei.

 

 

 

 

Şotron prin praf de stele

 

Niciodată nisip

în clepsidră de înger.

Mai bine sfeşnic,

în formă de trompetă,

cântând viscolit

în cabaretul

aşteptărilor,

întinse şi dulci

ca mierea.

Gând de oţel,

în pas de melc

mi-e visul

de peşteră

ascuns.

 

 

 

Piatra din visul cărării

 

Niciodată înadins

n-a crezut să-i fie

ochiul desprins

din poezie.

 

Uneori, când murea,

lacrimi râdea

într-o clipă uitată,

pe o ramă pătată,

cât ochiul clipea.

 

Alteori, pasăre plină

de culori în lumină,

cântă fără zbor

doruri ce mor

în voce rubină,

sub lună senină.

 

Mereu încântată,

în şoaptă mirată,

de valuri purtată,

în gânduri te pierde,

te acoperă-n verde

şi-ai vrea, înc-odată,

să nu fii tot piatră.