După ce am ieşit din peştera unde îmi oţeleam gândurile, să nu mai tot ceară timp şi fericire fără rost, m-am întâlnit cu melcul îmbrăcat la patru ace. Avea şi papion peste carapace, de unde am dedus, logic şi imediat, că venea de la spectacolul de cabaret, despre care s-a făcut necontenit reclamă şi mare zarvă, de parcă n-aveai unde altundeva să te adăposteşti de viscolul anunţat, cu aproape aceeaşi frenezie.
Dâra pe care o lăsa răvăşitul petrecăreţ era plină de furnici, pentru că era lipicioasă şi avea gust de miere, probabil de la ochii dulci pe care i-a făcut călugăriţa senzuală, despre care ştia toată urbea cât de mult îi plac delicatesele. A stat cu ea toată noaptea şi s-au giugiulit, la lumina lumânărilor groase, înfipte forţat într-un sfeşnic baroc, de culoare fadă. Melcul era dur, ori indiferent, că nu se temea nicio clipă că insecta l-ar putea devora. Ştia că se poate ascunde, oricând, în casa din spatele curţii, cum îi plăcea să glumească pe seama omoplaţilor lui, antrenaţi de-a lungul multor dimineţi sportive, pe nisipul veşnic umed, de la marginea bălţii fără peşte.
L-am lăsat să-şi întindă dâra mai departe, spre încântarea a generaţii întregi de termite şi mi-am văzut de drum.
Zorile dezveleau, sub o cortină de ceaţă, marginea zimţată a ţiglelor de pe casele înghesuite în jurul bisericii, unde, deasupra tuturor, îngerul alb vestea din trompetă debutul unei zile la fel de banale, ca orice început de toamnă târzie, într-un gând de luni, lipsit de orice vlagă.
Un blog cuminte şi... cu suflet! 