RSS

întâmplare adevărată

 

Am parcat pe o străduță lăturalnică, între blocuri și magazine presărate alandala, ca bulinele colorate pe tortul glazurat. Aveam motorul încă pornit, când un puști m-a întrebat din gesturi dacă vreau să-mi spele mașina. Avea o privire cuminte sub o imensă aură de bun simț. L-am întrebat cât cere și mi-a răspuns modest: 15 lei.
I-am dat 20 și i-am făcut cu ochiul să păstreze restul, ca și cum eram zâna lui bună, apoi mi-am văzut de treabă. Când m-am întors, am văzut un bilet în geam și mi-am amintit că n-am plătit parcarea.
La naiba! Încă o amendă…
M-am întins înfuriată să trag biletul de sub ștergător și am încremenit. Nu era amendă. Era parcarea plătită.
Am mijit ochii… 2 lei. Exact tariful pe oră. Nu-mi venea să cred! M-am urcat în mașină și am rămas cu privirea răstignită pe geamul imaculat, copleșită de adâncă emoție și înduioșare. În fața mea un înger zâmbea.
Avea chipul puștiului care mi-a spălat mașina și pot să jur că mi-a făcut cu ochiul…

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe septembrie 13, 2020 în pur şi simplu

 

fitness

 

Tolanită în iarba gândului
cu mâinile sprijinite de stele
fac un fel de flotări
pushups le mai spune
(într-o altă lume)
adică împing în susul vederii
greutatea simţirii

eu aş vrea să cad –
îmi şopteşte o stea de sub palmă
zgândărindu-mi echilibrul
cazi – îi spun cu pretinsă indiferenţă
ridicând mâna să-i fac loc
pune-ţi o dorinţă întâi – adaugă ea zâmbind
nemişcată

dintr-o dată am simţit
cum fără dorinţa de a avea dorinţe
însuşi centrul de greutate
se prăbuşeşte în iarbă
plângând

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe august 15, 2020 în pur şi simplu

 

Prea multul e la fel de dăunător ca și prea puținul

 

De când am auzit vorba asta, o port la gâtul pașilor ca pe o obsesie sclipitoare. Ca pe un talisman cu chip de bolovan, de la care încă mai sper că are să-mi cumpăteze uneori “fără măsura” ce pândește la fiecare pas, ca o stea căzătoare gata să piară de dragul unei sclipiri fulgerătoare.
În iubire mai ales, preamultul e nebunia “fără măsurii” dăruite clipei întâmplate cu grație la intersecția unor potriviri minune (fie ele și numai în imaginația celui răpus de îndrăgostire). În atare caz, ai impresia că totul e menit înadins ție, ca unui buric al simțirii și nu numai menit, ci anume potrivit în cele mai mici detalii. Ba mai mult, ești absolut convins că nici nu există altă cale, în acele condiții miraculos optime, decât să participi cu tot arsenalul de patimi și pasiuni pentru a nu rispi nicio miime de secundă din acel miracol, ci dimpotrivă, de a-l amplifica infinit, ca astfel să poată dăinui etern. Și ce bine! Totul se derulează cu perfecțiunea unui vis devenit aievea și clipele dinlăuntrul miracolului se adună laolaltă ca fluturii în jurul becului din tinda nopții, iar timpul însuși pare că se oprește să privească uimit la cele date spre întamplare. O minune!
La celălalt capăt al ideii, preapuținul e fie neștiință, fie chibzuință. Însă în ambele variante e un fel de joy killer al clipei intense, irosind pe moment minunăția întâmplării. Iar mai târziu, păstrat în ochiul vederii ample și clipit îndelung, preapuținul poate deveni fie înfuriată revelație a preamultului consumat nebunește, din nechibzuință se pare, fie gust amar al ratării unor clipe din cauza nepriceperii sau zgârceniei, vis a vis de consumul ponderat al “fără măsurii”.
Celor născuți și crescuți din carnea dăruirii și în ale căror piepturi, în loc de inimi, sălăjuiesc ghemuri de simțiri zbătânde, le pare o mare povar ideea măsurii, în orice trăire de moment sau în orice plăsmuire de durată. Pare aiurea să-ți pierzi timpul socotind drămuiri, în loc să te înfrupți cu gurile toate din hrana vie a potrivirilor la care, parcă, tot universul concură. Însă tot aiurea pare ca, la finele faptelor însumate de-a lungul timpului, să vezi cum foamea gurii sărutate intens și “fără măsura” ajunge până la urmă la sațietate. Nu zadarnic Paler spunea că „dorinţele eşuează singure în însăşi împlinirea lor” și totuși mi-aș fi dorit ca universul să fi inventat și soluții nematematice, măcar pentru aspectele sentimentale ale bunului mers al lumii.
Judecând într-o manieră generalizată preamultul poate fi, pe scurt, lipsa rațiunii. Însă în cazul tristeților, de aproape orice fel, rațiunea e singura salvare. Fără rațiune nu există desprindere de malul surpat, iar fără desprindere nu există vederile asupra înțelesurilor adânci, din care trebuie făurite treptele ridicării deasupra tristeții. Simplu! Deci rațiunea trebuie strecurată în faldurile simțirii și lăsată să atingă miezurile adânci, netezind furiile și calmând durerea prin acceptare, cel mai adesea. Preapuținul, în cazul asta, e mai mult incapacitatea sau lipsa tenacității de a face apel la rațiune, cred. E necesară o luptă acerbă de diminuare până la inhibare a emoțiilor asociate tristeții, în favoarea judecăților profunde asupra cauzelor. Un fel de măsura folosită “fără măsură”, impusă ferm și controlată pur rațional, situație în care preapuținul ar diminua grav șansa de remediere a stărilor alterate.
Una peste alta, ideea care se desprinde obsesiv, în urma aplecărilor repetate asupra mersului tuturor lucrurilor, e că preamultul sau preapuținul sunt ambele dăunătoare, atât clipei în sine, dar mai ales iluziei că putem păstra peste timp aceleași repere, oricât de adânc ar fi ele înrădăcinate în neuitare. Cu alte cuvinte, cu sau fără măsură, clipele rămân clipe, iar miezul simțirii din ele devine amintire în clipa imediat următoare. A încerca să îți sprijini mersul mai departe pe spinarea amintirii unor trăiri anterioare, de orice natură ar fi ele, e o naivitate de neiertat, căci niciun univers nu concură la perpetuarea simțirilor. La întâmplarea unor noi potriviri înlăuntrul altor clipe minunate, poate. Însă numai tu însuți și liberul tău arbitru (școlit în prealabil) sunteți singurii calificați și responsabili a cântări măsura sau fără măsura faptelor sau clipelor asumate și însumate. Dar fiți lucizi și conștienți, domniile voastre, că preamultul și preapuținul coexistă în miezul tuturor lucrurilor, ca doi amanți feriți de ochii lumii care, însă, nu dăunează nimănui. Deci măsura sau fără măsura pot fi și dăunatoare și nedăunatoare. Totul depinde de centrul de greutate al vederii și mai ales de orizontul așteptărilor înspre care cată în zare ochii acelei vederi.

Oricum ar fi, să nu uităm nicicând să iubim trandafirii…
“Adevărata măsură a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin lipsa de măsură, dorind fără măsură, îndrăznind fără măsură, iubind fără măsură.” (Octavian Paler)

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe iunie 26, 2020 în pur şi simplu

 

(con)simțiri

 

tu niciodată nu îți tolăneşti vederea
în brațele oglinzii
mă dojeni îngerul şchiop
războind aerul cu o cârjă improvizată
iar inima ta e mereu dată
mult peste cap
pentru ca tu îți eşti doar o măsură
a bunăstării lumii
ce crezi că rămâne în urma ta
dacă îți umbli mersul aşa?

aripi – i-am răspuns
tăindu-mi părul
ca să fac loc macilor
să-şi sprijine câmpii
pe umerii mei –
fluturi bătând din secunde
ce zboară şi trec
prin sufletul palmelor oprite o clipă
să atingă macii…

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe iunie 6, 2020 în pur şi simplu

 

addendum

 

viața – o trestie

prin care poate privi

doar un singur ochi

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe mai 28, 2020 în pur şi simplu

 

little worrier

 

foto: © adina colţea

 

 

 

 

iarbă prin păr

 

cu sete şi migală
am dat deoparte vreascuri triste
şi am cioplit adânc
în piatra lemnului
crescut în gând
să-mi făuresc o minunată scară

fără capăt îmi e
şi fără început prima treaptă
acum îmi înalț propriul zid
ca să îl pot rezema de scară…

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe mai 23, 2020 în pur şi simplu

 

zborul din aripă

 

am alergat la tine cu lacrimi în ochi
şi cu aripile coborâte în bernă
să îți povestesc ce tare mă doare
că lumea nu mai are răbdare
şi nimic împrejur nu mai e ce a fost
uite – şi am ridicat brațele în sus
uite cum păsările au uitat să zboare
şi mai degrabă preferă să stea la taifas
în cuiburi de soare
uite cum ploaia cade fără drag de a ploua
de parcă înadins ar bifa în grabă
o toană a cuiva
priveşte cum cresc vorbe pe buze
fără să încolțească în inimi întâi
şi cum gândul în timp ce gura vorbeşte
zboară haihui

mi ai spus lasă, o să găseşti tu o cale

noaptea se lasă goală pe umerii grei
şi gândul se încurcă în stele
căzute în mare
tu de fapt mă iubeai
şi lăsai pasărea mea
să învețe să zboare…

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe mai 16, 2020 în pur şi simplu

 

sunset boulevard 

 

foto: © adina colţea

 

 

 

 

celula

 

– de unde atâta nelinişte? câţi sunteți aici? întrebă răstit vocea înțepând aerul aşa cum acul împunge stofa, lăsând în urmă cusătura.
– habar n-avem, șopti cineva parcă lăsând în jos privirea.
– de unde să ştim? rosti răspicat şi pus pe harță un glas subțire
– nu se zăresc decât cei din conul de lumină, se auzi un alt gând ce părea că distinge înțelesuri.
– treceți cu toții în lumină, ordonă vocea pe un ton grav, ca un tunel ajuns la capătul răbdării.
– nu se poate.
– nu e în puterile noastre, gânguri fad un fel de tristețe plictisită.
– numai tu poți. doar tu alegi ce vrei să se aşeze în lumină…
– zău aşa? şi cum, mă rog, aş putea face asta?
– cu mintea, stăpâne, încercă împăciuitor o emoție să îmblânzească neliniştea. cu gândul aşezat în palma clipei, aşa cum se aşază pasărea în cuib.

vocea tăcu adânc. tăcură şi ceilalți. ca atunci când se tace unanim înainte de pronunțarea unei sentințe. se lăsă brusc o linişte compactă, aproape solidă, de parcă ar fi zidit careva secundele între ele ca să nu mai bată.
numai din camera de alături se mai auzeau palid şi parcă tot mai estompat bătăile inimii…

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe mai 8, 2020 în pur şi simplu