privește
mi-a șoptit îngerul
cu aripa întoarsă
în sus
de parcă nu știa
că tălpile-i sângerează
mersul prin cioburi
de ochi risipiți
în vederi
nu vezi că te doare?
l-am întrebat cu mirare
ascunsă-n tăceri
fără să-mi pot lua
restul privirii
din sângele lui…
tăcut
și surd și mut
mi-am aflat răspuns
într-o nouă mirare…
fără numele ei
durerea nu doare
și am zâmbit
În ochi
îngălbenite vise
mă dor cuvinte pân’ la os
pe guri căscate
de mirări nescrise
se strâmbă zâmbete de abanos…
Pierduţi de tălpi, paşii nebuni
mă uită-n pietre obosite
ce-n răni de sânge
ros pe margini
de bănuitele minciuni
se sfarmă-n colţuri nerostite…
Din albul gros şi despletit
ce fumegă de aşteptare
pe nări trag aer
neînsufleţit
şi timpul cărnii rău mă doare…
În clipa asta
fără adăpost
îţi plâng de mila nevederii
mă las să cad
şi cad şi recunosc,
stând în genunchii primăverii,
că-ţi simt tăcerea
pe de rost…
Lasă-mi literele să ierneze
şoapte,
până înmuguresc flori
ce-ngheaţă timpul
în fereşti.
Lasă-mi visele să gonească
încurcate
în coamele cailor nebuni
de verzi…
şi degetele să deseneze
cuvinte
pe trupul fiecărui gând,
de la un capăt la altul,
ca şi când…
Lasă-ţi ochii să râdă
culori,
pe marginea fiecărei linii
încăpute în palmele
unei clipiri,
până când, din cer
te-mbujorează-n gând
o geană de lumină.
Lasă-ţi aripa să ningă
zbor de fluturi
nebuni de albi
şi degetele să pună-n cui
tăcerea,
ca apoi, râzând,
să ne privim în ochi
zăpada,
ca şi când…
Cine eşti?
Mă întreabă piatra
în trecerea unui pas
peste o secundă
de dor.
Cine ai vrea să fiu?
Mă joc, repede,
cu alunecarea unei idei
peste un zâmbet
de drag.
M-a privit un timp,
apoi mi-a spus totul
într-o singură tăcere:
fii câte puţin
din tot ce-ţi place să fii,
neîntrerupt,
în fiecare pas,
câte o zi…
nu te înghiţi
în muşcătura unei clipe,
prelinge-ţi secunda
pe buzele unui gând,
lungeşte-ţi tăcerea
ce curmă oftatul,
ascunde-nfrigurarea
în podul palmei
frânt,
mai pune o amăgire
pe umerii răbdării
şi tolăneşte-ţi zâmbetul
în faţa focului
ce arde aşteptări…
Cap sau pajură?
Mă întrebă îngerul,
plimbând, între degete,
luna.
Umbra ei mişcătoare
mângâie totul
în cale,
cu dâre de întuneric
şi de răcoare.
Alege fără să clipeşti,
mi-a spus,
altfel,
secunda ochiului închis,
le va dori pe amândouă…
Şi nu mai zâmbi,
m-a certat.
Zâmbetul face, întotdeauna,
legătura
între orice dorinţe.
E prea greu,
mi-am zis.
Fără bucurie
în spatele ochilor închişi
şi fără zâmbet în tăcere
nu vreau nimic.
Nu te grăbi,
mi-a şoptit el.
Nu-ţi face iluzii, nici promisiuni.
Alege.
Nimicul e acolo,
printre opţiuni.
_
Când lipsa verbului
ţi se zbate
sub tâmple
te opreşti, imediat,
din orice cuvânt.
Te înalţi peste orice urme de şoapte
şi te-ascunzi în tăcere,
până trece bătaia
de vânt.
Îţi muşti pe buze
rătăciri de silabe
şi îneci în lacrimi
orice început de gând.
Fereşte-ţi privirea,
reneagă-ţi auzul
şi, mai ales,
nu te încrede în niciun avânt.
Zâmbeşte.
Numai zâmbirea
poate aduce un verb
înapoi, cu picioarele
pe pământ.
_
Sunt trup
ce respiră emoţii
şi ochi
ce se întind prelung
mijind aşteptarea…
pe buze
tremur nelinişti
şi strâng din dinţii
cuvintelor
să rabde tăcerea…
dar degetele,
vorbesc singure,
negru pe alb
şi zgârie-n şoaptă
mirarea…
Sunt zâmbet
născut din lumină
şi nu voi muri niciodată
iubirea…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 