RSS

Arhive pe etichete: secunda

Pietrele nu tac

 

Cine eşti?

Mă întreabă piatra

în trecerea unui pas

peste o secundă

de dor.

 

Cine ai vrea să fiu?

Mă joc, repede,

cu alunecarea unei idei

peste un zâmbet

de drag.

 

M-a privit un timp,

apoi mi-a spus totul

într-o singură tăcere:

fii câte puţin

din tot ce-ţi place să fii,

neîntrerupt,

în fiecare pas,

câte o zi…

 

 

 

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe Decembrie 21, 2014 în pur şi simplu, zboruri în sine

 

Etichete: , , , , , , ,

A răbda răbdare

 

nu te înghiţi

în muşcătura unei clipe,

prelinge-ţi secunda

pe buzele unui gând,

lungeşte-ţi tăcerea

ce curmă oftatul,

ascunde-nfrigurarea

în podul palmei

frânt,

mai pune o amăgire

pe umerii răbdării

şi tolăneşte-ţi zâmbetul

în faţa focului

ce arde aşteptări…

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Decembrie 1, 2014 în pur şi simplu, zboruri în sine

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

iniţiere

 

strunirea timpului

începe din potcoava

secundei.

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Octombrie 29, 2014 în gânduri de şase, pur şi simplu

 

Etichete: , ,

Secunda de vis

 

Primele secunde nu păreau deloc interesante. Apoi, ticăitul sublinia, la fiecare, o mică particularitate. Ceasul arăta proaspăt recondiţionat şi totul părea o joacă. Trecea pe la toate şi repeta aceleaşi treceri şi, pe rând, pe la fiecare, îşi completa impresiile sau se răzgândea. După câteva sute de minute, a recunoscut că îl încearcă un pic regretul că nu poate rămâne mai mult la secunda 42… Trecerile deveneau tot mai obositoare, iar dorinţa de a se opri într-un anume loc, era tot mai mare.

Deja le ştia pe toate, cu ochii închişi: secunda 3 stătea într-o poziţie strâmbă şi caraghioasă, secunda 6 avea părul decolorat, iar secunda 8 se ţinea cu nasul pe sus, dar atît de sus, că de fiecare dată îi agăţa vârful cu reverul hainei. Unele erau prea învechite să mai poată arăta bine, altele aveau aerul de cocote, prea tare vopsite şi exagerat lustruite. Secunda 42, însă, era cea la care ai vrea să poţi opri timpul în loc. Subţirică şi delicată îţi lăsa spaţiu suficient să te simţi binevenit la ea. Avea părul împletit într-o coadă, ce-i alungea şi mai frumos chipul oval. Genele, lungi şi timid arcuite spre ora 6, te lăsau să crezi că în spatele lor se ascund două mări sau oceane, verzi şi netulburate, în care te poţi cufunda, fericit, până la adânci bătrâneţi…

Numai la ea se gândea, în timp ce trecea, cu ticăit constant, pe traseul deja arhicunoscut. Era falnic şi dorit de toate liniuţele şi bulinuţele pe care le vizita preţ de câte o secundă. Dar asta nu îl mai încânta deloc, ba chiar se lupta să ignore toate strădaniile bietelor arătări de a se evidenţia. Avea nevoie de timp pentru a gândi o strategie, aşa că trecea nepăsător şi visător, împlinind, mecanic, rutina propriului destin.

I-a trecut prin minte că, dacă s-ar împovăra cu toate grijile şi gândurile apăsătoare, cu regretele şi vorbele grele, poate că mecanismul bătrânului ceas nu îl va putea ridica mai sus de liniuţa 42, iubita lui… poate greutăţile toate îl vor salva, într-un final glorios, şi vor bloca rotiţele elveţiene definitiv, împlinindu-i dorinţa de a opri timpul în loc.

A şi început febrile căutări prin cele mai înunecate cotloane ale minţii. În trecerea lui maşinală nu mai vedea nimic. Nu ştia exact unde se află. Scormonea, schimonosit, după resentimente îngropate, scotocea adânc în memorie, căutând să recunoască remuşcări, înfrângeri sau tristeţi, însă eforturile disperate nu erau deloc răsplătite. Chipul ascuţit i se lumină, involuntar, de seninul revelaţiei unei vieţi întru totul frumoase. Fără abateri, fără abuzuri, ci perfect calculată, la secundă. Dar, în clipa următoare se încruntă la loc, panicat de lipsa poverilor, de care acum avea atâta nevoie. Cum va împiedica el propria înaintare, fără bagajul de traume sperat? Cum va putea el opri timpul la secunda 42? Îndoiala de sine şi regretul că nu a ştiut să trăiască cum trebuie, l-au gârbovit de spate şi l-au nins la tâmple, pe nesimţite. Nici nu şi-a dat seama că lacrimi, încărcate de rugină, se scurg, neîntrerupt, de-a lungul trupului subţire şi se adună, rând pe rând, în miezul uriaş şi atotputernic.

Ca prin vis a desluşit cum ticăitul constant era înlocuit, pe alocuri, cu un scârţâit pătrunzător, de parcă o indigestie acută a pus stăpânire pe măruntaiele învechite ale orologiului. O idee fulgerătoare l-a scos din transă şi i-a înaripat speranţa: dacă astea sunt ultimele clipe ale stăpânului ceas? Dacă urmează timpul să se oprească în loc? Cu nebănuită energie şi-a încordat spinarea şi, mai drept ca niciodată, îşi urmărea atent fiecare pas, spre fericire. Abia trecuse iarăşi pe la cea cu gene arcuite, când zgomotele sinistre se înteţiră brusc. Un fel de atac de panică l-a făcut să se răsucească, un pic prea tare, sprea aleasa lui, exact în clipa când un huruit infernal a oprit orice ticăit. Întreg cadranul s-a zgâlţâit, într-un ultim oftat şi toate acele s-au desprins într-un haos fără precedent. Secundarul a început să cadă, necontrolat şi îngrozit şi simţea cum fiecare gol în stomac îi e umplut de deznădejde.

Dintr-o nesperată clipire, însă, genele lungi şi frumos arcuite l-au salvat, într-o îmbrăţişare eternă, care dăinuie şi astăzi, deasupra unui infinit ocean de dorinţe împlinite.

 

 

 
2 comentarii

Scris de pe Ianuarie 10, 2014 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , ,