eu strig umăr
tu cazi stea
pe un cer răsturnat
cu pământul
pe dos
eu zbor cărare
tu aluneci val
pe o mare îndoită
la orizont
pe celălalt mal
tu alungi pasăre
eu adun cântec
printre rânduri promise
într-un viitor
opţional
două aripi mai sus
doi îngeri zâmbesc
două cafele amestecate
cu lapte
Cu ochii în lună
şi guri mirate
de cărările unor paşi
împiedecaţi
de pietre în forme de tăceri
culegem stele
pe aripile crengilor
şi foşnim
sub tălpi de lacrimi
frunze uscate
în cuvinte.
şeptaru’ duce
tot
cu mâna lui
de inimă verde.
O pasăre mai rară
stătea pe o scară (lângă o pară)
cu-o eşarfă la ochi
şi le ciripea tuturor
despre ideea de zbor…
Un unicorn uşor depresiv
că a sfâşiat un nor fictiv
stătea supărat (şi nemâncat)
şi le spunea tuturor
cum toate îl dor…
O girafă tare tristă
şi fără batistă
suspina alintat (şi cam afectat)
lângă un bloc
şi plângea că n-are loc…
Un elefant cam grăsun,
da’ c-un suflet bun
se legăna, desigur (şi era singur)
într-un hamac,
lângă cel mai frumos mac…
Tu unde erai?
Niciodată înadins
n-a crezut să-i fie
ochiul desprins
din poezie.
Uneori, când murea,
lacrimi râdea
într-o clipă uitată,
pe o ramă pătată,
cât ochiul clipea.
Alteori, pasăre plină
de culori în lumină,
cântă fără zbor
doruri ce mor
în voce rubină,
sub lună senină.
Mereu încântată,
în şoaptă mirată,
de valuri purtată,
în gânduri te pierde,
te acoperă-n verde
şi-ai vrea, înc-odată,
să nu fii tot piatră.
Un blog cuminte şi... cu suflet! 