să traversezi deșertul pe timp de zi, la cârma propriei mașini, e mai mult decât doar plăcere. e un fel de bucurie neîntâmplată ce crește înlăuntru și se revarsă de o parte și de alta a șoselei tăvălindu-se desculță prin nisipurile când aurii, când roșiatice. gândurile iau forma dunelor unduind blând orizontul înmuiat în soare. tufele sălbatice par niște petece de lenjerie intimă nebrănduită ce acoperă pe alocuri goliciunea deșertului, lasând înadins felii dezvelite, ca să incite poezia privirii. pielea nisipului se zgribulește delicat sub abia atingerile vântului. soarele îmbrățișează patern întreg necuprinsul, adăugând străluciri și umbre magnifice ce desăvârșesc bucuria oricărui martor, fie el și numai în trecere.
noaptea, în schimb, e cu totul altfel. întunericul mușcă din toate părțile, iar singurătatea se așază pe umeri ca o haină croită pe măsură. nisipurile tac în adâncul neființei lor, accentuând acut nevăzuta nemărginire. gândurile zboară ca niște zmeie scăpate din mâini, ce se pierd netulburate în zare. și toate rosturile nerostite se strâng în jurul măsurii norocului de a fi în trecere prin clipe și a oarecum neîmpăcării de a fi singurul membru al juriului care deliberează starea de fericire…
aaa… și mai e ceva. în oazele deșertului, vara, se consumă curmale proaspete. e prima oară când m-am înfruptat din fructul abia copt, neuscat, nealterat de timp și de intenția de păstrare…
e o minune!