pământul crăpat
de orizonturi neatinse
se întinde leneş
sub mersuri îmblânzite
numai coarnele melcului
ca două păpădii tremurând
în bătaia secundelor
împing lumea
dincolo de capăt
Reclame
filosofie de trăire
abia ajunşi la capătul puterilor, începem să nu mai obosim. probabil că avem nevoie de cenuşă pentru a învăța rostul vetrei… al vetrei de sine.
e multă rostire în pietrele ce mărginesc focul şi multă scânteie în vederea nenăscutei cenuşi. puţin e numai răgazul lemnului crăpat. şi mirosul arderii până la os. până la osul fiecărei clipe…
gânduri de-o joacă
sunt ca un pui ce îşi plămădeşte oul…
uite, pe aici îmi voi scoate brațele aripi, iar aici, pe linia punctată, va crăpa coaja luminii dezvelindu-mi zborul…
nimeni nu ştie cu câtă migală îmi pregătesc devenirea. numai stelele, uneori, alunecă străluciri pe bolta mea, curbată în afară. şi atunci e ca şi cum aş privi într-o uriaşă oglindă. zâmbesc. pe fruntea mea aleargă vise. şi-n colțul genelor răsare luna.
o să fiu cea mai frumoasă găsire, îmi spun. şi adorm fericită, în brațele nenăscutelor clipe…
muguri de pasăre
din geana dimineţii
îmi fac tatuaj
pe glezna aripii
şi mă avânt desculţă
spre capătul lumii
zâmbetului meu –
aşa i-am spus îngerului
zilele trecute
la cafea
mi-a tras cu ochiul
şi s-a scuzat două minute
dar nu s-a mai întors
pe fundul ceştii lui
cu litere din zaţ scria
„priveşte în sus”
pe cer
zâmbetul meu desena
continente…
sub talpa cărării
ca un ghem ciufulit
rătăcindu-şi rostogolirea
prin ciulinii uitării
m-am prins în năvodul
propriei deveniri
şi fără să ştiu
m-am umplut de stele
acum număr pe degete
timpul pierdut
şi fac noduri batistelor
neplânse
din care înalţ zmeie
pe cerul ca o pânză
legată la ochi
