De când am auzit vorba asta, o port la gâtul pașilor ca pe o obsesie sclipitoare. Ca pe un talisman cu chip de bolovan, de la care încă mai sper că are să-mi cumpăteze uneori “fără măsura” ce pândește la fiecare pas, ca o stea căzătoare gata să piară de dragul unei sclipiri fulgerătoare.
În iubire mai ales, preamultul e nebunia “fără măsurii” dăruite clipei întâmplate cu grație la intersecția unor potriviri minune (fie ele și numai în imaginația celui răpus de îndrăgostire). În atare caz, ai impresia că totul e menit înadins ție, ca unui buric al simțirii și nu numai menit, ci anume potrivit în cele mai mici detalii. Ba mai mult, ești absolut convins că nici nu există altă cale, în acele condiții miraculos optime, decât să participi cu tot arsenalul de patimi și pasiuni pentru a nu rispi nicio miime de secundă din acel miracol, ci dimpotrivă, de a-l amplifica infinit, ca astfel să poată dăinui etern. Și ce bine! Totul se derulează cu perfecțiunea unui vis devenit aievea și clipele dinlăuntrul miracolului se adună laolaltă ca fluturii în jurul becului din tinda nopții, iar timpul însuși pare că se oprește să privească uimit la cele date spre întamplare. O minune!
La celălalt capăt al ideii, preapuținul e fie neștiință, fie chibzuință. Însă în ambele variante e un fel de joy killer al clipei intense, irosind pe moment minunăția întâmplării. Iar mai târziu, păstrat în ochiul vederii ample și clipit îndelung, preapuținul poate deveni fie înfuriată revelație a preamultului consumat nebunește, din nechibzuință se pare, fie gust amar al ratării unor clipe din cauza nepriceperii sau zgârceniei, vis a vis de consumul ponderat al “fără măsurii”.
Celor născuți și crescuți din carnea dăruirii și în ale căror piepturi, în loc de inimi, sălăjuiesc ghemuri de simțiri zbătânde, le pare o mare povar ideea măsurii, în orice trăire de moment sau în orice plăsmuire de durată. Pare aiurea să-ți pierzi timpul socotind drămuiri, în loc să te înfrupți cu gurile toate din hrana vie a potrivirilor la care, parcă, tot universul concură. Însă tot aiurea pare ca, la finele faptelor însumate de-a lungul timpului, să vezi cum foamea gurii sărutate intens și “fără măsura” ajunge până la urmă la sațietate. Nu zadarnic Paler spunea că „dorinţele eşuează singure în însăşi împlinirea lor” și totuși mi-aș fi dorit ca universul să fi inventat și soluții nematematice, măcar pentru aspectele sentimentale ale bunului mers al lumii.
Judecând într-o manieră generalizată preamultul poate fi, pe scurt, lipsa rațiunii. Însă în cazul tristeților, de aproape orice fel, rațiunea e singura salvare. Fără rațiune nu există desprindere de malul surpat, iar fără desprindere nu există vederile asupra înțelesurilor adânci, din care trebuie făurite treptele ridicării deasupra tristeții. Simplu! Deci rațiunea trebuie strecurată în faldurile simțirii și lăsată să atingă miezurile adânci, netezind furiile și calmând durerea prin acceptare, cel mai adesea. Preapuținul, în cazul asta, e mai mult incapacitatea sau lipsa tenacității de a face apel la rațiune, cred. E necesară o luptă acerbă de diminuare până la inhibare a emoțiilor asociate tristeții, în favoarea judecăților profunde asupra cauzelor. Un fel de măsura folosită “fără măsură”, impusă ferm și controlată pur rațional, situație în care preapuținul ar diminua grav șansa de remediere a stărilor alterate.
Una peste alta, ideea care se desprinde obsesiv, în urma aplecărilor repetate asupra mersului tuturor lucrurilor, e că preamultul sau preapuținul sunt ambele dăunătoare, atât clipei în sine, dar mai ales iluziei că putem păstra peste timp aceleași repere, oricât de adânc ar fi ele înrădăcinate în neuitare. Cu alte cuvinte, cu sau fără măsură, clipele rămân clipe, iar miezul simțirii din ele devine amintire în clipa imediat următoare. A încerca să îți sprijini mersul mai departe pe spinarea amintirii unor trăiri anterioare, de orice natură ar fi ele, e o naivitate de neiertat, căci niciun univers nu concură la perpetuarea simțirilor. La întâmplarea unor noi potriviri înlăuntrul altor clipe minunate, poate. Însă numai tu însuți și liberul tău arbitru (școlit în prealabil) sunteți singurii calificați și responsabili a cântări măsura sau fără măsura faptelor sau clipelor asumate și însumate. Dar fiți lucizi și conștienți, domniile voastre, că preamultul și preapuținul coexistă în miezul tuturor lucrurilor, ca doi amanți feriți de ochii lumii care, însă, nu dăunează nimănui. Deci măsura sau fără măsura pot fi și dăunatoare și nedăunatoare. Totul depinde de centrul de greutate al vederii și mai ales de orizontul așteptărilor înspre care cată în zare ochii acelei vederi.
Oricum ar fi, să nu uităm nicicând să iubim trandafirii…
“Adevărata măsură a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin lipsa de măsură, dorind fără măsură, îndrăznind fără măsură, iubind fără măsură.” (Octavian Paler)
