RSS

Voyeur

Melcul Mitică avea un ochi mai lung și unul mai scurt. Asta pentru că la ăla scurt avea un început de cataractă. Lui Mitică-i plăcea să-și vâre ochiul lung peste tot. Într-o zi, târându-se alene prin iarba dimineții găsi o cireașă ușor scobită pe-o parte. Atras de necunoscut, își lungi ochiul lung și alunecă înăuntru. Un vierme păros se freca lasciv de sâmburele golaș. Ar fi rămas acolo pentru totdeauna. Deodată, fleoșc. Un țânc stropși cireașa sub talpa pitică. Mitică-și văzu visul cu ochiul.

desen dăruit astăzi de Ioana Rămureanu și special creionat, tot astăzi, pentru postarea mea pe grupul Ficțiuni Reale la tema „voyeur”

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 1, 2021 în pur şi simplu

 

Happy New Year!

pentru mine momentul artificiilor în noaptea de revelion este clipa în care gândurile se opresc și la fel toate îngrijorările, lăsând numai speranțele să răbufnească, zgomotos și înalt, ca o explozie de încredere pentru orice va urma. e minunată clipa miezului de noapte și zâmbetul adânc privind în sus, cu toate rădăcinile…
speranțe vii și vise înnoite vă doresc în anul care acum începe și mersuri fără renunțări spre zarea plină de mai bine!
Happy New Year, folks! 🧡

foto @adinacoltea

 
4 comentarii

Scris de pe ianuarie 2, 2021 în pur şi simplu

 

Timpul trece, amintirile rămân

Textul asta l-am îndrăgit din prima clipă. Poate și din cauza faptului că l-am cunoscut pe unQ Liviu ca pe o statuie vie, care mi-a marcat copilăria și o bună parte din tinerețe, dar mai ales pentru adânca bucurie cu care am descoperit ce condei bun are fratele meu. Avea…
Acum mi-e dragă scrierea asta ca o amintire neprețuită rămasă în urma cuiva drag.
Am căutat-o îndelung și am găsit-o aproape când nu mai aveam nicio speranță. De aceea o aștern aici, să îmi fie la îndemâna sufletului și din dorința de a o împărți cu lumea, ca pe o poveste simpatică, deși profundă, care poate îndulci cafeaua vreunei dimineți sau poate înstela nopțile târzii ale cititorilor de bloguri, cine știe…

unQ Liviu reloaded

„Prima noapte acasă. Sau a doua, sau a zecea, dar, după cum urmează să vă dați seama, nici nu contează și nici nu aveam de unde să știu.

M-am trezit după o noapte de somn adânc, dar spre dimineață visasem ceva, acum nedeslușit și nu aveam chef să îmi încep rutina de dimineață, așa că, până să mă dumiresc în care zi a săptămânii suntem sau ce aveam pe agenda din ziua care tocmai începea, încercam să mai fur niște minute de somn. Visasem ceva interesant, ceva puternic, ceva care îmi dădea sens pe acest pământ, dar cum nu mai țineam minte nimic, speram ca visul să continue de unde m-a lăsat…

Puteam să apreciez, după lumina care se strecura pe după draperia trasă, că era o dimineață cu cer senin și mă îngrozeam la gândul că soarele îmi va năvăli violent în dormitor să-mi spulbere orice amintire a nopții și încercam să-mi îndrept gândurile mai degrabă spre cafeluța de dimineață, spre un început perfect de zi, cu un mic dejun în fața televizorului, cu muzică clasică de pe YouTube.

Și iată că acest scenariu mă făcea să mă întind pe sub cearceafurile moi, proaspăt spălate, să îmi doresc să mă desprind din cele ale nopții și să mă fac furat de minciuna proaspăt inventată a începutului de zi, când patru lovituri puternice în geam mă fac să mă contract pe sub așternuturi, să caut să mă dezpleticesc de plapuma care acum mă încurca îngrozitor. Cu greu mi-am amintit că eram la etajul întâi, încât cineva care să îmi bată în geam nu putea să existe. Am reușit să mă ridic în picioare și acum stăteam îngrozit în fața ferestrei acoperite de draperia pe care aveam să o dau la o parte. Găsesc în grabă un pulover și un șort și practic mă arunc în aceste haine cu gesturi bezmetice, iar când găsesc că aș fi decent, fără să îmi imaginez cui aveam să adresez această decență, trag aer în piept și prind cu putere marginea draperiei. Număr până la trei și o dau dintr-o mișcare la o parte…

Peisajul care mi se arată depășește orice așteptare, orice imaginație, orice spaimă, orice logică, orice.
Dincolo de fereastră, unQ Liviu, îmbrăcat în uniforma de ofițer, descheiat la copcă și la primii trei nasturi ai tunicii și la primii doi ai cămășii, îndeajuns încât să i se vadă venele gâtului zvâcnind, ținea în mâna dreaptă o sabie scoasă din teacă (cu care probabil tocmai bătuse în fereastră) și se legăna fără noimă înainte și înapoi.

Nu mă întrebați cine este unQ Liviu! Dacă nu știți, nu aveți cultură generală! PUNCT! Nu vă spun decât că unQ Liviu a murit acum exact un an.

Așadar, cu convingerea că ceva avea să mă trăznească pe loc, în fața ferestrei noii mele locuințe în sfârșit finalizată după proiectul meu, am făcut cei doi pași înspre fereastră, nu din curiozitate și nici din nevoia de a completa acest peisaj deja halucinant, ci teleghidat de o forță pe care nu o puteam înțelege, dar de care îl suspectam siderat pe unQ Liviu.

Ceea ce avea să mi se arate în fața ochilor depășea capacitatea de procesare a minții, așa că nu-mi rămânea decât să mă las târât în acest exercițiu de acceptare și admirație.

Am înțeles acum motivul pentru care unQ Liviu se legăna înainte și înapoi. UnQ Liviu călărea un cal negru, lucios, imens, cu picioare subțiri, care frământa cu copitele sale peluza din fața ferestrei mele. Era cel mai mare și mai frumos cal din câți văzusem vreodată. Nici unQ Liviu nu mai era firav cum îl știam. Avea aceeași ținută verticală dintotdeauna, pe care din păcate eu nu am moștenit-o, dar măsura în înălțime de două ori cât îmi aminteam, iar mâna stângă cu care ținea hățurile, strunea calul cu o naturalețe de haiduc și trăda o vigoare de tânăr ficior. Nu mai avea nimic din fragilitatea vârstei pe care, după cum îl știam în ultima perioadă a vieții, nici măcar nu mai încerca să o ascundă. Nu uitați că eu stăteam în picioare, în dormitorul de la etajul întâi, iar el, călare, pe peluza din fața ferestrei și, cu toate astea, îmi vorbea de sus.

UnQ Liviu îndreaptă sabia spre mine, lăsându-mă să înțeleg că nu am drept la replică și spune cu voce tunătoare:

– Mă, tu să fii bărbat de ispravă, nu terchea-berchea cum te știu eu!

Apoi prinde din scurt hățurile și înfige călcâiele cizmelor de ofițer în coapsele calului, care se ridică nechezând pe picioarele din spate, moment în care poarta se deschide ca dinamitată și toată această arătare se aruncă într-un galop asurzitor, ieșind și lăsând în urmă un vălătuc de praf, până departe în zare și mai apoi urcând spre nori…

Am căzut în genunchi în fața ferestrei, cu mâinile încleștate de pervaz și cu toți mușchii încordați până la durere sub povara unei responsabilități care mi-a fost lăsată din cealaltă lume.”

(un text scris de Andrei Avram)

 
Scrie un comentariu

Scris de pe decembrie 18, 2020 în pur şi simplu

 

adeseori

dimineața
chiar înainte să te trezești
treci printr-un petec de lumină
ca o cameră imaculată
fără uși, fără ferestre
fără niciun miez
de realitate 
acolo și numai atunci
pentru o picătură de timp
cât o gămălie de ac 
ce se azvârle privirii
licărind ascunse găsiri
acolo te vezi pe tine 
dezvelit de orice învelișuri
și intuiești
pentru o fracțiune de clipă
cine îți ești…

 
Scrie un comentariu

Scris de pe decembrie 5, 2020 în pur şi simplu

 

întâmplare adevărată

 

Am parcat pe o străduță lăturalnică, între blocuri și magazine presărate alandala, ca bulinele colorate pe tortul glazurat. Aveam motorul încă pornit, când un puști m-a întrebat din gesturi dacă vreau să-mi spele mașina. Avea o privire cuminte sub o imensă aură de bun simț. L-am întrebat cât cere și mi-a răspuns modest: 15 lei.
I-am dat 20 și i-am făcut cu ochiul să păstreze restul, ca și cum eram zâna lui bună, apoi mi-am văzut de treabă. Când m-am întors, am văzut un bilet în geam și mi-am amintit că n-am plătit parcarea.
La naiba! Încă o amendă…
M-am întins înfuriată să trag biletul de sub ștergător și am încremenit. Nu era amendă. Era parcarea plătită.
Am mijit ochii… 2 lei. Exact tariful pe oră. Nu-mi venea să cred! M-am urcat în mașină și am rămas cu privirea răstignită pe geamul imaculat, copleșită de adâncă emoție și înduioșare. În fața mea un înger zâmbea.
Avea chipul puștiului care mi-a spălat mașina și pot să jur că mi-a făcut cu ochiul…

 

 

 

 
2 comentarii

Scris de pe septembrie 13, 2020 în pur şi simplu

 

fitness

 

Tolanită în iarba gândului
cu mâinile sprijinite de stele
fac un fel de flotări
pushups le mai spune
(într-o altă lume)
adică împing în susul vederii
greutatea simţirii

eu aş vrea să cad –
îmi şopteşte o stea de sub palmă
zgândărindu-mi echilibrul
cazi – îi spun cu pretinsă indiferenţă
ridicând mâna să-i fac loc
pune-ţi o dorinţă întâi – adaugă ea zâmbind
nemişcată

dintr-o dată am simţit
cum fără dorinţa de a avea dorinţe
însuşi centrul de greutate
se prăbuşeşte în iarbă
plângând

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe august 15, 2020 în pur şi simplu

 

Prea multul e la fel de dăunător ca și prea puținul

 

De când am auzit vorba asta, o port la gâtul pașilor ca pe o obsesie sclipitoare. Ca pe un talisman cu chip de bolovan, de la care încă mai sper că are să-mi cumpăteze uneori “fără măsura” ce pândește la fiecare pas, ca o stea căzătoare gata să piară de dragul unei sclipiri fulgerătoare.
În iubire mai ales, preamultul e nebunia “fără măsurii” dăruite clipei întâmplate cu grație la intersecția unor potriviri minune (fie ele și numai în imaginația celui răpus de îndrăgostire). În atare caz, ai impresia că totul e menit înadins ție, ca unui buric al simțirii și nu numai menit, ci anume potrivit în cele mai mici detalii. Ba mai mult, ești absolut convins că nici nu există altă cale, în acele condiții miraculos optime, decât să participi cu tot arsenalul de patimi și pasiuni pentru a nu rispi nicio miime de secundă din acel miracol, ci dimpotrivă, de a-l amplifica infinit, ca astfel să poată dăinui etern. Și ce bine! Totul se derulează cu perfecțiunea unui vis devenit aievea și clipele dinlăuntrul miracolului se adună laolaltă ca fluturii în jurul becului din tinda nopții, iar timpul însuși pare că se oprește să privească uimit la cele date spre întamplare. O minune!
La celălalt capăt al ideii, preapuținul e fie neștiință, fie chibzuință. Însă în ambele variante e un fel de joy killer al clipei intense, irosind pe moment minunăția întâmplării. Iar mai târziu, păstrat în ochiul vederii ample și clipit îndelung, preapuținul poate deveni fie înfuriată revelație a preamultului consumat nebunește, din nechibzuință se pare, fie gust amar al ratării unor clipe din cauza nepriceperii sau zgârceniei, vis a vis de consumul ponderat al “fără măsurii”.
Celor născuți și crescuți din carnea dăruirii și în ale căror piepturi, în loc de inimi, sălăjuiesc ghemuri de simțiri zbătânde, le pare o mare povar ideea măsurii, în orice trăire de moment sau în orice plăsmuire de durată. Pare aiurea să-ți pierzi timpul socotind drămuiri, în loc să te înfrupți cu gurile toate din hrana vie a potrivirilor la care, parcă, tot universul concură. Însă tot aiurea pare ca, la finele faptelor însumate de-a lungul timpului, să vezi cum foamea gurii sărutate intens și “fără măsura” ajunge până la urmă la sațietate. Nu zadarnic Paler spunea că „dorinţele eşuează singure în însăşi împlinirea lor” și totuși mi-aș fi dorit ca universul să fi inventat și soluții nematematice, măcar pentru aspectele sentimentale ale bunului mers al lumii.
Judecând într-o manieră generalizată preamultul poate fi, pe scurt, lipsa rațiunii. Însă în cazul tristeților, de aproape orice fel, rațiunea e singura salvare. Fără rațiune nu există desprindere de malul surpat, iar fără desprindere nu există vederile asupra înțelesurilor adânci, din care trebuie făurite treptele ridicării deasupra tristeții. Simplu! Deci rațiunea trebuie strecurată în faldurile simțirii și lăsată să atingă miezurile adânci, netezind furiile și calmând durerea prin acceptare, cel mai adesea. Preapuținul, în cazul asta, e mai mult incapacitatea sau lipsa tenacității de a face apel la rațiune, cred. E necesară o luptă acerbă de diminuare până la inhibare a emoțiilor asociate tristeții, în favoarea judecăților profunde asupra cauzelor. Un fel de măsura folosită “fără măsură”, impusă ferm și controlată pur rațional, situație în care preapuținul ar diminua grav șansa de remediere a stărilor alterate.
Una peste alta, ideea care se desprinde obsesiv, în urma aplecărilor repetate asupra mersului tuturor lucrurilor, e că preamultul sau preapuținul sunt ambele dăunătoare, atât clipei în sine, dar mai ales iluziei că putem păstra peste timp aceleași repere, oricât de adânc ar fi ele înrădăcinate în neuitare. Cu alte cuvinte, cu sau fără măsură, clipele rămân clipe, iar miezul simțirii din ele devine amintire în clipa imediat următoare. A încerca să îți sprijini mersul mai departe pe spinarea amintirii unor trăiri anterioare, de orice natură ar fi ele, e o naivitate de neiertat, căci niciun univers nu concură la perpetuarea simțirilor. La întâmplarea unor noi potriviri înlăuntrul altor clipe minunate, poate. Însă numai tu însuți și liberul tău arbitru (școlit în prealabil) sunteți singurii calificați și responsabili a cântări măsura sau fără măsura faptelor sau clipelor asumate și însumate. Dar fiți lucizi și conștienți, domniile voastre, că preamultul și preapuținul coexistă în miezul tuturor lucrurilor, ca doi amanți feriți de ochii lumii care, însă, nu dăunează nimănui. Deci măsura sau fără măsura pot fi și dăunatoare și nedăunatoare. Totul depinde de centrul de greutate al vederii și mai ales de orizontul așteptărilor înspre care cată în zare ochii acelei vederi.

Oricum ar fi, să nu uităm nicicând să iubim trandafirii…
“Adevărata măsură a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin lipsa de măsură, dorind fără măsură, îndrăznind fără măsură, iubind fără măsură.” (Octavian Paler)

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe iunie 26, 2020 în pur şi simplu

 

(con)simțiri

 

tu niciodată nu îți tolăneşti vederea
în brațele oglinzii
mă dojeni îngerul şchiop
războind aerul cu o cârjă improvizată
iar inima ta e mereu dată
mult peste cap
pentru ca tu îți eşti doar o măsură
a bunăstării lumii
ce crezi că rămâne în urma ta
dacă îți umbli mersul aşa?

aripi – i-am răspuns
tăindu-mi părul
ca să fac loc macilor
să-şi sprijine câmpii
pe umerii mei –
fluturi bătând din secunde
ce zboară şi trec
prin sufletul palmelor oprite o clipă
să atingă macii…

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe iunie 6, 2020 în pur şi simplu

 

addendum

 

viața – o trestie

prin care poate privi

doar un singur ochi

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe mai 28, 2020 în pur şi simplu

 

little worrier

 

foto: © adina colţea