mă vâr sub pleoape
şi îmi întind oasele vederii
sub liniştea caldă
a neuitării
numai degetele gândului
scarmănă neobosite
spinarea visării…
ca o mâță tolănită
în poala cerului
noaptea toarce
Reclame
muguri
treptat s-a înserat în paharul cu vise și melcul începu a dansa pe piciorul de sticlă, așa cum a văzut mai demult câteva stele de mare dansând la bară, într-un club improvizat înlăuntrul unei bărci naufragiate la malul lunii.
își amintea de scoicile decoltate ce aplaudau frenetic pe plaja tolănită la parterul catargului părăsit de pânze și zâmbea îmbătat de lumina stroboscopică a neonului defect, prins în două puncte de vedere asimetrice, deasupra oglinzii viitorului. de fapt nici nu era melc, ci un mormoloc de gânduri purtând în spate o colivie,
în care timpul bătea din aripi miezul nopții…
oul din pasăre
la început își pigulea secundele așa cum pigulești petuniile în jardinieră. le reteza irosirile și le adâncea rădăcinile în pământul clipelor. altele le presăra cu migală în calea pașilor, ori le sădea ca pe semințe în pumni de gânduri ce urmau să înflorească în colțurile zâmbetelor preferate. deșira neobosit ghemuri de bucurii colorate și împletea curcubeie din nerăbdarea cuvintelor…
au trecut zile nenumărate, au trecut anotimpuri neobservate, dintr-o parte în alta a singurei clepsidre ce nu măsura timpul trecut, ci însăși fără măsura prezentului, secundele fiind înmulțite cu dăruire și iscusință…
acum totul e altfel. își aruncă în aer secundele și nu așteaptă să le prindă iar. unele rămân agățate de stele, altele cad pe lângă trupul cărării. iar cele ce se întorc în sine, sunt albe… își poartă umerii adunați prin buzunare, ca să nu poată privi peste ei. nerăbdările trec în carantina tăcerii, iar sub aripi cresc nepăsări…
timpul trece. totul e trecător. numai schimbarea însăși rămâne neschimbată. singurul reper în viață e clipa și înțelepciunea de a accepta trecerea ei…
Inshallah
a te lăsa clipelor nenăscute cu toată aripa credinței că zborul e în mâinile sorții, mai presus de așteptări, de vise, de planuri… a îmbrățișa cărarea cu toată talpa mersului fără spaime și fără mofturi, ci numai cu zâmbetul așternut senin sub fiecare pas… a accepta adânc în sângele simțirii că nimic nu e lăsat la voia întâmplării, iar întâmplarea însăși e trup croit după rostul fiecărui sânge în lume… a uita de vreri semețe și a coborî pe lujerul smereniei până la rădăcina bucuriei de a trăi daturile așa cum vin și de a le fi în cale, de oriunde ar veni…
cineva îmi spunea deunăzi că limba arabă nu se învață, ci se simte. tare mi-a plăcut. poate și pentru că primul cuvânt pe care l-am asimilat e unul plin de simțire. „Inshallah” se poate traduce cu „dacă Allah vrea” sau mai simplu cu “voia lui Dumnezeu”, însă întâlnirea lui în repetate rostiri, în felurite împrejurări, te poartă adânc spre miezuri de trăire…
comoara
ne stă pe limbă
rostirea unui neam
de fapte
purtate îndelung pe umeri de tăceri
plutind timid printre fiorduri
de cuvinte
fără veste de salvare
ghemuiți în gândurile
bărci
visăm la maluri intrate adânc
în miez de ape limpezite în care
însă
nu avem curaj să ne avântăm
cu brațele vorbelor
vâsle
și totuși trăim
cu toată însetarea sângelui nenăscut
în trupul cuvintelor
abia deslușite pe buzele
hazardului
