vise
lipite cu scotch
de ferestre înserate
sângerează lumini
şi culori
străpunse de soare
în zori
Reclame
cu creionul pe hârtie
căutând să înțeleg
teoria căderii corpurilor în vid
am desenat întâi o încăpere
care a ieşit în formă de inimă
apoi pana
ca o felie de aripă
şi bila – asta a fost cea mai simplă –
ca o lună plină
deşi strălucea ca un soare
le-am dat drumul deodată
în mintea mea
dar încăperea începu să zvâcnească
iar pana dansa în jurul bilei
uitând de matematică
atunci am înţeles
că desprinderea de ceea ce crezi că ştii
e ceea ce trebuie să aştepţi să se întâmple
altfel corpurile cad
decalat
şi nu vor dansa niciodată
sau altfel spus
în orice căuş împovărat
de greutatea palmelor
nu îşi face cuib
însetarea
stop-cadru
mă vâr sub pleoape
şi îmi întind oasele vederii
sub liniştea caldă
a neuitării
numai degetele gândului
scarmănă neobosite
spinarea visării…
ca o mâță tolănită
în poala cerului
noaptea toarce
muguri
treptat s-a înserat în paharul cu vise și melcul începu a dansa pe piciorul de sticlă, așa cum a văzut mai demult câteva stele de mare dansând la bară, într-un club improvizat înlăuntrul unei bărci naufragiate la malul lunii.
își amintea de scoicile decoltate ce aplaudau frenetic pe plaja tolănită la parterul catargului părăsit de pânze și zâmbea îmbătat de lumina stroboscopică a neonului defect, prins în două puncte de vedere asimetrice, deasupra oglinzii viitorului. de fapt nici nu era melc, ci un mormoloc de gânduri purtând în spate o colivie,
în care timpul bătea din aripi miezul nopții…
oul din pasăre
la început își pigulea secundele așa cum pigulești petuniile în jardinieră. le reteza irosirile și le adâncea rădăcinile în pământul clipelor. altele le presăra cu migală în calea pașilor, ori le sădea ca pe semințe în pumni de gânduri ce urmau să înflorească în colțurile zâmbetelor preferate. deșira neobosit ghemuri de bucurii colorate și împletea curcubeie din nerăbdarea cuvintelor…
au trecut zile nenumărate, au trecut anotimpuri neobservate, dintr-o parte în alta a singurei clepsidre ce nu măsura timpul trecut, ci însăși fără măsura prezentului, secundele fiind înmulțite cu dăruire și iscusință…
acum totul e altfel. își aruncă în aer secundele și nu așteaptă să le prindă iar. unele rămân agățate de stele, altele cad pe lângă trupul cărării. iar cele ce se întorc în sine, sunt albe… își poartă umerii adunați prin buzunare, ca să nu poată privi peste ei. nerăbdările trec în carantina tăcerii, iar sub aripi cresc nepăsări…
timpul trece. totul e trecător. numai schimbarea însăși rămâne neschimbată. singurul reper în viață e clipa și înțelepciunea de a accepta trecerea ei…
