oprește-te!
urlă din gură de piatră
stânca tocită la colțuri
de vise
privind peste umărul cerului
la chipul omului împietrit
în demersuri…
oprește-te,
Sisife!
Reclame
orbirea omului (de către om)
remiză
prinde-mi orizontul
cu amândouă mâinile –
îți spun fără glas
ca pe un vreasc nesătul
de primăvară
și strivește-i apăsarea
de genunchii îndoiți
în jurul lumii
până când zilele și nopțile
și visele toate
încep a se rostogoli
ca perlele deșirate
în căutarea palmelor
scoici
împrimăvărare
vise
lipite cu scotch
de ferestre înserate
sângerează lumini
şi culori
străpunse de soare
în zori
cu creionul pe hârtie
căutând să înțeleg
teoria căderii corpurilor în vid
am desenat întâi o încăpere
care a ieşit în formă de inimă
apoi pana
ca o felie de aripă
şi bila – asta a fost cea mai simplă –
ca o lună plină
deşi strălucea ca un soare
le-am dat drumul deodată
în mintea mea
dar încăperea începu să zvâcnească
iar pana dansa în jurul bilei
uitând de matematică
atunci am înţeles
că desprinderea de ceea ce crezi că ştii
e ceea ce trebuie să aştepţi să se întâmple
altfel corpurile cad
decalat
şi nu vor dansa niciodată
sau altfel spus
în orice căuş împovărat
de greutatea palmelor
nu îşi face cuib
însetarea
stop-cadru
mă vâr sub pleoape
şi îmi întind oasele vederii
sub liniştea caldă
a neuitării
numai degetele gândului
scarmănă neobosite
spinarea visării…
ca o mâță tolănită
în poala cerului
noaptea toarce
