la început își pigulea secundele așa cum pigulești petuniile în jardinieră. le reteza irosirile și le adâncea rădăcinile în pământul clipelor. altele le presăra cu migală în calea pașilor, ori le sădea ca pe semințe în pumni de gânduri ce urmau să înflorească în colțurile zâmbetelor preferate. deșira neobosit ghemuri de bucurii colorate și împletea curcubeie din nerăbdarea cuvintelor…
au trecut zile nenumărate, au trecut anotimpuri neobservate, dintr-o parte în alta a singurei clepsidre ce nu măsura timpul trecut, ci însăși fără măsura prezentului, secundele fiind înmulțite cu dăruire și iscusință…
acum totul e altfel. își aruncă în aer secundele și nu așteaptă să le prindă iar. unele rămân agățate de stele, altele cad pe lângă trupul cărării. iar cele ce se întorc în sine, sunt albe… își poartă umerii adunați prin buzunare, ca să nu poată privi peste ei. nerăbdările trec în carantina tăcerii, iar sub aripi cresc nepăsări…
timpul trece. totul e trecător. numai schimbarea însăși rămâne neschimbată. singurul reper în viață e clipa și înțelepciunea de a accepta trecerea ei…
