Visul unui măr de toamnă

 

Cu tălpile flămânde

de sete

m-am împiedecat de-o piatră

ce-şi ţinea calea

într-o nerostire.

 

Nu tăcea! i-am spus.

Timpului oricum nu-i pasă!

şi-am fugit.

 

Opreşte-te! a strigat

paznicul pădurii de vise

ţinând în mână

(ca pe o armă)

o floare de nu mă uita.

 

Îndată m-am ghemuit

în vizuina unei vulpi

ce-mi prelungea vederea

până-n miezul lucrurilor.

 

Hai să te îmblânzesc, ţi-am zis,

cu ochii sclipind

zâmbiri de ciocolată.

 

Iar?

te-ai mirat neîndulcit

şi ai muşcat

dintr-un măr.

 

Apoi mi-ai dat şi mie.

 

Anunțuri

 

Târziu de vară până-n seară

 

Sub o apă

pe o piatră

cât privirea s-o încapă

într-un ochi uitat de gând

curge trup de necuvânt…

 

Sub un lemn

pe o cenuşă

cât o şoaptă strânsă ghem

într-un vis jucat pe foc

arde sânge la mijloc…

 

Sub o stea

pe o lumină

cât timp noaptea rătăcea

într-o rază plânsă-n pas

tremură cercu-n compas…

 

Din pământ

cu ţipăt strâmt

se aude toamna.

 

 

 

Dincoace de cer

 

O piatră de lumină

ţinută-n iarba nopţii

de veghea unui vis

neîncăput în marginile unui gând

începe zorii clipei

din dâra unui soare

pe-o nerăbdare

de cuvânt.

 

În susul unei urme,

ce încă mai nechează

neterminate amintiri,

cresc curcubeie albe

din balta unui cer,

de-a cărui tulburare

(te rog) să nu te miri.

 

O mână de dorinţe,

cu degetele-ntinse,

să scape de la mal,

caută culori în ploaie,

rotund ca să le întindă

pe şaua unui cal.

 

Un zâmbet mai înalt

îşi caţără arcuirea

în susul inimii

de vis

şi şerpuieşte-n joacă

prin albia unor şoapte,

spre trupul crengii de cais,

ce-n lemnnul verde ascunde frica

timpului rămas

până departe…

 

 

 

nevederea lunii

 

caii caută un loc să şadă

luna-ncearcă să ne vadă

iarba cere să te-ntindă

noaptea vrea să-i fiu oglindă

piatra-i gata să mă tacă

verbu-i la un pas de dacă

ploaia-n tălpi ne şchioapătă

trupul umbră-şi capătă

mărul muşcă adânc din mine

verdele îţi vine bine

ochiul se aruncă-n mare

orizontul vrea culoare

degetele frâng lumina

aripile-şi uită vina

roşu curge din pahare

setea se prelinge-n zare

caii locul nu-şi găsesc

stele-n iarbă se topesc

copacii te rătăcesc

păsările-n lung mă cresc

unde-i luna?

chiar acuma…

 

 

 

(de)limitare

 

respectul

e albul

pietrei de hotar.

 

 

 

Pietrele nu tac

 

Cine eşti?

Mă întreabă piatra

în trecerea unui pas

peste o secundă

de dor.

 

Cine ai vrea să fiu?

Mă joc, repede,

cu alunecarea unei idei

peste un zâmbet

de drag.

 

M-a privit un timp,

apoi mi-a spus totul

într-o singură tăcere:

fii câte puţin

din tot ce-ţi place să fii,

neîntrerupt,

în fiecare pas,

câte o zi…

 

 

 

 

Piatra din visul cărării

 

Niciodată înadins

n-a crezut să-i fie

ochiul desprins

din poezie.

 

Uneori, când murea,

lacrimi râdea

într-o clipă uitată,

pe o ramă pătată,

cât ochiul clipea.

 

Alteori, pasăre plină

de culori în lumină,

cântă fără zbor

doruri ce mor

în voce rubină,

sub lună senină.

 

Mereu încântată,

în şoaptă mirată,

de valuri purtată,

în gânduri te pierde,

te acoperă-n verde

şi-ai vrea, înc-odată,

să nu fii tot piatră.