Cu tălpile flămânde
de sete
m-am împiedecat de-o piatră
ce-şi ţinea calea
într-o nerostire.
Nu tăcea! i-am spus.
Timpului oricum nu-i pasă!
şi-am fugit.
Opreşte-te! a strigat
paznicul pădurii de vise
ţinând în mână
(ca pe o armă)
o floare de nu mă uita.
Îndată m-am ghemuit
în vizuina unei vulpi
ce-mi prelungea vederea
până-n miezul lucrurilor.
Hai să te îmblânzesc, ţi-am zis,
cu ochii sclipind
zâmbiri de ciocolată.
Iar?
te-ai mirat neîndulcit
şi ai muşcat
dintr-un măr.
Apoi mi-ai dat şi mie.
Sub o apă
pe o piatră
cât privirea s-o încapă
într-un ochi uitat de gând
curge trup de necuvânt…
Sub un lemn
pe o cenuşă
cât o şoaptă strânsă ghem
într-un vis jucat pe foc
arde sânge la mijloc…
Sub o stea
pe o lumină
cât timp noaptea rătăcea
într-o rază plânsă-n pas
tremură cercu-n compas…
Din pământ
cu ţipăt strâmt
se aude toamna.
O piatră de lumină
ţinută-n iarba nopţii
de veghea unui vis
neîncăput în marginile unui gând
începe zorii clipei
din dâra unui soare
pe-o nerăbdare
de cuvânt.
În susul unei urme,
ce încă mai nechează
neterminate amintiri,
cresc curcubeie albe
din balta unui cer,
de-a cărui tulburare
(te rog) să nu te miri.
O mână de dorinţe,
cu degetele-ntinse,
să scape de la mal,
caută culori în ploaie,
rotund ca să le întindă
pe şaua unui cal.
Un zâmbet mai înalt
îşi caţără arcuirea
în susul inimii
de vis
şi şerpuieşte-n joacă
prin albia unor şoapte,
spre trupul crengii de cais,
ce-n lemnnul verde ascunde frica
timpului rămas
până departe…
caii caută un loc să şadă
luna-ncearcă să ne vadă
iarba cere să te-ntindă
noaptea vrea să-i fiu oglindă
piatra-i gata să mă tacă
verbu-i la un pas de dacă
ploaia-n tălpi ne şchioapătă
trupul umbră-şi capătă
mărul muşcă adânc din mine
verdele îţi vine bine
ochiul se aruncă-n mare
orizontul vrea culoare
degetele frâng lumina
aripile-şi uită vina
roşu curge din pahare
setea se prelinge-n zare
caii locul nu-şi găsesc
stele-n iarbă se topesc
copacii te rătăcesc
păsările-n lung mă cresc
unde-i luna?
chiar acuma…
Cine eşti?
Mă întreabă piatra
în trecerea unui pas
peste o secundă
de dor.
Cine ai vrea să fiu?
Mă joc, repede,
cu alunecarea unei idei
peste un zâmbet
de drag.
M-a privit un timp,
apoi mi-a spus totul
într-o singură tăcere:
fii câte puţin
din tot ce-ţi place să fii,
neîntrerupt,
în fiecare pas,
câte o zi…
Niciodată înadins
n-a crezut să-i fie
ochiul desprins
din poezie.
Uneori, când murea,
lacrimi râdea
într-o clipă uitată,
pe o ramă pătată,
cât ochiul clipea.
Alteori, pasăre plină
de culori în lumină,
cântă fără zbor
doruri ce mor
în voce rubină,
sub lună senină.
Mereu încântată,
în şoaptă mirată,
de valuri purtată,
în gânduri te pierde,
te acoperă-n verde
şi-ai vrea, înc-odată,
să nu fii tot piatră.
Dacă vei întâlni vreodată o piatră cu degetele întinse a chemare, să nu te apleci. Nici măcar să nu vrei să-i întâlneşti privirea cerşind mângâiere. Niciodată.
O piatră implorând este însăşi sinuciderea ideii de piatră.
Am văzut o dată un cal oprit în dreptul unei astfel de pietre şi ochii i-au împietrit pe loc, apoi zâmbetul şi, la scurt timp, inima. O inimă împietrită bate mocnit, fără să tresară, iar ochii nu mai clipesc emoţia. Un cal împietrit nu va mai necheza niciodată bucuria şi nu va mai galopa vreodată vântul.
Fereşte-te de orice e decăzut din idee.
În genere, fereşte-te de orice fără aripi.
Nu încerca
niciodată
să opreşti
căderea liberă
a unui gând
în zbor …
Nu rămâne
nici măcar
să priveşti
alunecarea
în piatră de cuvânt,
peste tăceri …
Lumina sângerată
de aripa frântă
a gândului
îţi poate amurgi
ochiul sclipind
sinele …
Un blog cuminte şi... cu suflet! 