în susul zborului

 

primul

e al viselor cu aripi mici

și al nerăbdărilor imediate

prin doi și trei

de obicei

trec gânduri ce lasă în urmă

dâre de pași

de la cinci în sus e atâta lumină

că nici nu știi ce să alegi

când stewardul te întreabă

ceai sau cafea?

sub șapte când privești

parcă lași în urmă

deșertul

și zbori mai departe

până când aripa miez îți atinge

în cele mai pitite unghere

nemărginirea

abia atunci vei deveni una

cu ideea de zbor

și vei ști

în tot sângele simțirii vei ști

că împlinirea ta va rămâne

în al nouălea cer

pentru totdeauna…

 

 

 

departe de aproape

 

viitoarele scânduri

sunt garduri

ce nu vor să treacă

de noi

câte un ochi

deformat de lumină

întinde umbre ascunse sub tălpi

călcate-n picioare

de aceleași cuvinte

îngropate pe rând

în viitoare morminte

cândva fântâni

fostele cumpene ridică

din umeri

aripi prelinse

pe margini ciobite

în găleți

ce-și fâlfâie umbra

pe drumuri ferite

de garduri

de scânduri…

 

 

 

Iarna ramelor albastre

 

Colț cu îndoiala arcului

de lună

pe o creangă deformată la un colț

de stea

invers

încolțește șovăiala

răsturnată dintr-un mugure

de pas.

Verdele-i alunecă înapoi

în primăvara

viitoarei ningeri adusă

aminte

de oprirea unui ceas.

Nenăscute frunze galbene

amărui

nu apucă toamna

sâmburelui  mers.

 

Sus

pe marginea boltită

fără lună cad

lumini

din stele ce se pierd

înalt și des.

 

 

 

Vals siamez

 

lumină

pierde umbra rănită

prin găurile sparte-n zid

de tăceri

 

întrerupte

linii de întuneric

lasă frigul să-și intre

urletu-n oasele frânte

de rana

deschisă-n vedere

 

prea lungă luna

pălește

din umbră uitarea

rămasă în urmă

de ieri

 

 

 

(în) cântare

 

chemată

chemarea se-ntinde fir

cheie

ce deslacătă deșirul

uni-versurilor

ghem

 

două

mâini descoasa are

una poartă

alta toarce

blândul abur de lumină

ce răstoarnă în culoare

plinul cănii

cu istorii

răsfirate-n chip boem

 

degete

de prin cuvinte fremătând

de bucurii

rând pe rând și

lent

descheie literele împletirii

ce subtil

și fin îmbracă

trup ascuns până la stele

tresărind în linii albe

necuprinse

poezii

 

 

 

Sonata în DO(i) Major

 

O herghelie de stele

întinde lumină

pe frunţile norilor

cai

ce-şi flutură coama din iarba

puţină

ruptă albastru de verde

din rai…

 

La capătul străzii din ciobul

de sticlă,

pe-o margine ruptă

cu ochi minunaţi

o pasăre floare pe-un vârf de-abis

vede într-un miez de oblică

noapte

lumina ce râde-n petale

de vis…

 

Într-un colţ de zâmbet

de lună

în murmur de cântec de paşi

se arcuiesc ştrengar

litere albe cu talpa nebună

de rătăcire

prin timpul fugar…

 

Cu ochii închişi în cuvinte

şi aripi crescute în tălpi

alerg pământ de-aduceri

aminte

prin iarba crescută peste dureri

şi tremur pe buze muşcate

de cer

zboruri nefrânte…

 

 

 

Între patru ochi

 

ia staţi, am zis

cu privirea lăsată

până în tălpi

cu voi ce-i?

şi mai ales

ce vă mână-n picioare?

 

vina pe ochi

a dat repede

prima

şi lumina clipită

în umbra din spate

 

a doua

s-a fâstâcit

că pe limbă-i cresc păsări

şi cai şi poteci…

 

a oftat

una singură

şi a tăcut

apoi a zâmbit ca într-un vis

ţinut în palme

 

apăsat şi răspicat

cea mai mare din ele

mi-a spus

că mersul nu-i deloc

ceva întâmplător

ci limpede se-aude pasul

numai în inima cărării

da?

 

ce să mai zic?

în secunda ce umblă

grăbită pe ceas…

eu sunt mereu în urma lor

cu un pas

 

 

 

Cerul din livadă

 

Unele stele

în cădere

trag după ele

amintirea luminii

unei dorinţe

împlinite

cândva.

 

 

 

Petale de vis (are)

 

Cu ochii închişi în cuvinte

şi aripi crescute în tălpi

alerg pământ de-aduceri aminte

şi-nalt, peste cer, tremur din aripi

zboruri nefrânte…

 

O herghelie de stele

întinde lumină

pe frunţile norilor ca nişte cai,

ce-şi flutură coama din iarba puţină

ruptă albastru de verde din rai…

 

Într-un colţ de zâmbet de lună,

în murmur de cântec de paşi,

se arcuiesc ştrengar

litere albe cu talpa nebună

de rătăcire prin timpul fugar…

 

La capătul străzii de sticlă,

pe-o margine ruptă dintr-un abis,

o pasăre floare cu ochi minunaţi

vede într-un miez de noapte oblică

lumina ce râde-n petale de vis…

 

 

 

Târziu de vară până-n seară

 

Sub o apă

pe o piatră

cât privirea s-o încapă

într-un ochi uitat de gând

curge trup de necuvânt…

 

Sub un lemn

pe o cenuşă

cât o şoaptă strânsă ghem

într-un vis jucat pe foc

arde sânge la mijloc…

 

Sub o stea

pe o lumină

cât timp noaptea rătăcea

într-o rază plânsă-n pas

tremură cercu-n compas…

 

Din pământ

cu ţipăt strâmt

se aude toamna.