Iarna ramelor albastre

 

Colț cu îndoiala arcului

de lună

pe o creangă deformată la un colț

de stea

invers

încolțește șovăiala

răsturnată dintr-un mugure

de pas.

Verdele-i alunecă înapoi

în primăvara

viitoarei ningeri adusă

aminte

de oprirea unui ceas.

Nenăscute frunze galbene

amărui

nu apucă toamna

sâmburelui  mers.

 

Sus

pe marginea boltită

fără lună cad

lumini

din stele ce se pierd

înalt și des.

 

 

 

Ziua nopţilor deschise

 

Printre fluturi,

ce-şi cuibăresc primăvara

în stomacul unui vis

sătul de iarnă,

ziua îşi numără aripi

ce ies din tiparele

culorii,

ca şi cum cineva ar picta

elefanţi

pe albul ghioceilor…

Degete mirate

de lumină

duc mâna la portofel

şi, fără să clipească,

ochii plătesc

câteva zâmbete.

Restul de emoţii

vin din urmă

în gara unei tăceri,

unde noaptea e poftită

în vagoane.

 

 

 

Iarna pe deal

 

Fă-mă să râd,

mi-a spus, într-o doară,

un brad,

rămas doi paşi

în umbră.

Mi-am îmbrăcat aripile

de înger,

ca să ies bine în poze

şi cu buze pline

de dulcegării

am zâmbit

câte-un început de literă

în braţele fiecărei ramuri.

Râdeau vocale

şi cuvinte întregi,

tot mai surd,

tot mai albe,

până când

a început să ningă

în sus,

pe deal.

 

 

 

Colind la pas de sărbătoare

 

Sub cetini neninse

stau gânduri şi doruri

în culori nepereche

aşteptând sărbătoarea

din carte.

Zâmbete se întind,

cu gust de mere coapte,

împodobind amintiri

din copilăria unor ierni

neuitate.

Dorinţe rostite,

în clipe mirate,

pândesc în hârtii colorate

să împlinească aşteptări

imediate.

Colindători se opresc

şi trec praguri de suflet

cu firmituri de bucurii

şi turtă dulce,

amestecate.

Urmele noastre

în zăpada neaşternută

merg mână în mână,

şi ne duc

mai departe…