pași
peste urme de pași
șerpuiesc nisipuri
cu vedere la mare
cuvinte
chemări lângă veniri
în cuvinte
apropie zarea
și marea în cercuri
smaralde
aripi pe frunze
pe ape
zbat zboruri
în stoluri
spre țările calde
Arhive pe etichete: aripi
mic îndreptar ochiometric (un pic epic) și de punctuație
oamenii mari sunt atât de naivi
uneori
ei cred că stelele care cad
se sting și mor
dar nu e așa
stelele căzătoare își pierd lumina
(cum se întâmplă mereu
când te îndepărtezi de soare)
și cad mai departe
prin nori
se fac tot mai mici
până ajung pe pământ
mici de tot
ca niște puncte
iar punctele astea nu cad
oriunde
ci anume se așază pe aripi
în zbor
pe aripi la fel de mici
ca ale mămăruțelor
departe de aproape
viitoarele scânduri
sunt garduri
ce nu vor să treacă
de noi
câte un ochi
deformat de lumină
întinde umbre ascunse sub tălpi
călcate-n picioare
de aceleași cuvinte
îngropate pe rând
în viitoare morminte
cândva fântâni
fostele cumpene ridică
din umeri
aripi prelinse
pe margini ciobite
în găleți
ce-și fâlfâie umbra
pe drumuri ferite
de garduri
de scânduri…
Sonata în DO(i) Major
O herghelie de stele
întinde lumină
pe frunţile norilor
cai
ce-şi flutură coama din iarba
puţină
ruptă albastru de verde
din rai…
La capătul străzii din ciobul
de sticlă,
pe-o margine ruptă
cu ochi minunaţi
o pasăre floare pe-un vârf de-abis
vede într-un miez de oblică
noapte
lumina ce râde-n petale
de vis…
Într-un colţ de zâmbet
de lună
în murmur de cântec de paşi
se arcuiesc ştrengar
litere albe cu talpa nebună
de rătăcire
prin timpul fugar…
Cu ochii închişi în cuvinte
şi aripi crescute în tălpi
alerg pământ de-aduceri
aminte
prin iarba crescută peste dureri
şi tremur pe buze muşcate
de cer
zboruri nefrânte…
Petale de vis (are)
Cu ochii închişi în cuvinte
şi aripi crescute în tălpi
alerg pământ de-aduceri aminte
şi-nalt, peste cer, tremur din aripi
zboruri nefrânte…
O herghelie de stele
întinde lumină
pe frunţile norilor ca nişte cai,
ce-şi flutură coama din iarba puţină
ruptă albastru de verde din rai…
Într-un colţ de zâmbet de lună,
în murmur de cântec de paşi,
se arcuiesc ştrengar
litere albe cu talpa nebună
de rătăcire prin timpul fugar…
La capătul străzii de sticlă,
pe-o margine ruptă dintr-un abis,
o pasăre floare cu ochi minunaţi
vede într-un miez de noapte oblică
lumina ce râde-n petale de vis…
Nesositele plecări
Pe şevaletul unui trup
sculptat în alb,
în ceasuri înlemnite,
întins de drept
şi lung de vechi,
gânduri pictează
emoţii
cu nume de culori.
(A)vântul unor aripi,
neplânse de albastru,
umflă pânzele
intens colorate
şi leagănă, între maluri,
corăbii înnodate
cu ancore străvechi,
aproape uitate…
nevederea lunii
caii caută un loc să şadă
luna-ncearcă să ne vadă
iarba cere să te-ntindă
noaptea vrea să-i fiu oglindă
piatra-i gata să mă tacă
verbu-i la un pas de dacă
ploaia-n tălpi ne şchioapătă
trupul umbră-şi capătă
mărul muşcă adânc din mine
verdele îţi vine bine
ochiul se aruncă-n mare
orizontul vrea culoare
degetele frâng lumina
aripile-şi uită vina
roşu curge din pahare
setea se prelinge-n zare
caii locul nu-şi găsesc
stele-n iarbă se topesc
copacii te rătăcesc
păsările-n lung mă cresc
unde-i luna?
chiar acuma…
Copacul şi pasărea paralelă
Cu ochii în lună
şi guri mirate
de cărările unor paşi
împiedecaţi
de pietre în forme de tăceri
culegem stele
pe aripile crengilor
şi foşnim
sub tălpi de lacrimi
frunze uscate
în cuvinte.
şeptaru’ duce
tot
cu mâna lui
de inimă verde.
Ziua nopţilor deschise
Printre fluturi,
ce-şi cuibăresc primăvara
în stomacul unui vis
sătul de iarnă,
ziua îşi numără aripi
ce ies din tiparele
culorii,
ca şi cum cineva ar picta
elefanţi
pe albul ghioceilor…
Degete mirate
de lumină
duc mâna la portofel
şi, fără să clipească,
ochii plătesc
câteva zâmbete.
Restul de emoţii
vin din urmă
în gara unei tăceri,
unde noaptea e poftită
în vagoane.
Un blog cuminte şi... cu suflet! 