acorduri tacite

 

toamna își ascunde fluturii

în frunze – întinse aripi

foșnesc sub pași șoptiți

cărarea

 

 

 

balada cu b mic

 

într-o baltă odihnită la lumina lunii pline

se bălteau la o poveste un brotac și un nufăr

cu petale albe, fine.

câte-n lună și în stele nu-și spuneau,

ba și verzi, ba și uscate…

se știau ca-n palma nopții, din cuvinte răspicate.

 

în aceeași baltă lină, se oglindeau de sus, pe-o cracă,

ceva pasăre sublimă,

foarte colorată parcă

și din când în când zâmbirea unor nori în forme mute,

după cum ținea socoata un copac cu crengi tăcute.

 

brotacul se tot cânta, că el va fi prinț cândva,

când vreo jună feciorelnic îl va observa

și din iarba verde crud,

fix în balta lui veni-va să-l sărute, așa ud.

nufărul cu obrazul fin, învelit între petale, îi zâmbea

și cu răbdare îi îngăduia crezare.

 

treceau nopți, treceau și zile, ore lungi de povestiri, ori de vorbe goale pline.

anotimpuri repetate peste baltă se roteau,

toate se schimbau în jururi, numai ei păreau aceiași,

când tăceau.

 

prins adânc de fundul apei, cu un oftat de lujer gros,

nufărul, pe apa lină, visele tihnit își plimbă,

fără de prisos.

de mai sus când e lumină, balta-n cer se reazimă

și pe-o parte din copacul, ce plin de răbdare-n frunze

vântul leneș leagănă.

 

într-o dimineață bună, colț cu o ploaie răcoroasă,

pasărea, de mult trezită, se întinde somnoroasă

sus pe-o creangă mai tăcută, din copacul răbdător.

balta-i goală,

iar deasupra numai gâze care mișcă în zig-zaguri aerul apăsător.

totul pare încremenire

așteptând, de nicăieri, pe brotac să-și vină-n fire

dânsul, însă, mai dormea, lenevit și dus sub apa

care singură băltea…

 

se trezi târziu și înainte de altceva

tulbură oglinda apei, strașnic dând cu pumnu-n ea.

orgolios de fel nu întreabă nimic, ci-și agită ochii-n baltă după nufărul pitic.

nicio urmă, niciun semn, nicio vagă explicație

totu-n jur părea fără de semnificație…

pasărea își luase zborul,

gâzele zig-zagul,

peste baltă se-ntindea, ca o ceață, vagul…

 

brotacul nedumerit ridică privirea

spre copacul înfuriat de vântul de nicăirea

… lucrurile par a fi ce vrem noi să fie…

începură a glăsui crengile trosnind greoi

a-nceput de vijelie

… însă orice lucru moare și dispare

când pierzi din vedere rostul de mirare…

 

apoi ploaia se porni să-și cinstească norii

și cât ai clipi, sub potop de ape, balta întreagă se urni

înghițind pământul

și… mare mirare! iute ca și gândul, până se iviră zorii

noroiul din urmă

deveni cărare.

 

 

Publicitate

 

Între patru ochi

 

ia staţi, am zis

cu privirea lăsată

până în tălpi

cu voi ce-i?

şi mai ales

ce vă mână-n picioare?

 

vina pe ochi

a dat repede

prima

şi lumina clipită

în umbra din spate

 

a doua

s-a fâstâcit

că pe limbă-i cresc păsări

şi cai şi poteci…

 

a oftat

una singură

şi a tăcut

apoi a zâmbit ca într-un vis

ţinut în palme

 

apăsat şi răspicat

cea mai mare din ele

mi-a spus

că mersul nu-i deloc

ceva întâmplător

ci limpede se-aude pasul

numai în inima cărării

da?

 

ce să mai zic?

în secunda ce umblă

grăbită pe ceas…

eu sunt mereu în urma lor

cu un pas

 

 

 

Cafea cu lapte

 

eu strig umăr

tu cazi stea

pe un cer răsturnat

cu pământul

pe dos

 

eu zbor cărare

tu aluneci val

pe o mare îndoită

la orizont

pe celălalt mal

 

tu alungi pasăre

eu adun cântec

printre rânduri promise

într-un viitor

opţional

 

două aripi mai sus

doi îngeri zâmbesc

două cafele amestecate

cu lapte

 

 

 

neîndoială

 

când stelele-şi dau mâna,

lumina lor

devine cărare.

 

 

 

Înlănţuirea necesară a lucrurilor

 

Frunza crede că vântul i se cuvine, încă de la început. Vântul ştie că frunza e a lui, dornică de unduire încă din braţele pomului, ori anume dăruită zborului, în căderi de cuvânt. Cărarea se alintă şi ea cu bogăţia covorului de frunze, mângâiate de vânt. Numai copacul cunoaşte frunzele ca pe un rost al lui, în bătaia vântului, la marginea cărării, un rost adânc înfipt în rădăcinile pământului… Adevărul începe de mai sus, de deasupra crengilor, dintre stele, de unde lumina fiecărei culori se împarte în dăruiri. Fiecare distanţă din timpul unei frunze poartă numele unui anotimp de emoţii şi fiecare anotimp trăieşte pentru frunza lui.

La fel şi cu sufletele îmbrăcate în oameni. Fiecare zâmbet se arcuieşte într-o emoţie anume inventată în chipul unor secunde, cărora el, zâmbetul, le aparţine cu toată dăruirea. Fiecare pas în verdele pădurii a început cândva să înveţe mersul, pentru a putea fi acolo, exact în clipa acelui zâmbet, iar el, trupul desprins în urma paşilor este parte din pădurea acelei rătăciri, cu drepturi depline asupra luminii din ochiul frunzei purtată de-o adiere de vănt, în miezul unui anotimp deloc întâmplător…

 

 

Piatra din visul cărării

 

Niciodată înadins

n-a crezut să-i fie

ochiul desprins

din poezie.

 

Uneori, când murea,

lacrimi râdea

într-o clipă uitată,

pe o ramă pătată,

cât ochiul clipea.

 

Alteori, pasăre plină

de culori în lumină,

cântă fără zbor

doruri ce mor

în voce rubină,

sub lună senină.

 

Mereu încântată,

în şoaptă mirată,

de valuri purtată,

în gânduri te pierde,

te acoperă-n verde

şi-ai vrea, înc-odată,

să nu fii tot piatră.

 

 

 

Îndrăgostire

Fără regrete,

tălpile sărutate

şchioapătă cărarea.