Colț cu îndoiala arcului
de lună
pe o creangă deformată la un colț
de stea
invers
încolțește șovăiala
răsturnată dintr-un mugure
de pas.
Verdele-i alunecă înapoi
în primăvara
viitoarei ningeri adusă
aminte
de oprirea unui ceas.
Nenăscute frunze galbene
amărui
nu apucă toamna
sâmburelui mers.
Sus
pe marginea boltită
fără lună cad
lumini
din stele ce se pierd
înalt și des.
ia treapta din spatele ușii
și-o leagă capăt
de funie
face nod la inimă
și-l prinde ochi
de geam spre lună
peste zi
mai apare o treaptă
noaptea împletește
în susul funiei
și în mai puțin de o mie
și una de tăceri
pasul e faptă
ce faci vecine? întreabă un cal
de mare
la brat cu o visare
fericiți înhămați la al nouălea
cer
cresc…
strigă omu’
bucuros lăsând în urma lui
o altă treaptă
O herghelie de stele
întinde lumină
pe frunţile norilor
cai
ce-şi flutură coama din iarba
puţină
ruptă albastru de verde
din rai…
La capătul străzii din ciobul
de sticlă,
pe-o margine ruptă
cu ochi minunaţi
o pasăre floare pe-un vârf de-abis
vede într-un miez de oblică
noapte
lumina ce râde-n petale
de vis…
Într-un colţ de zâmbet
de lună
în murmur de cântec de paşi
se arcuiesc ştrengar
litere albe cu talpa nebună
de rătăcire
prin timpul fugar…
Cu ochii închişi în cuvinte
şi aripi crescute în tălpi
alerg pământ de-aduceri
aminte
prin iarba crescută peste dureri
şi tremur pe buze muşcate
de cer
zboruri nefrânte…
O codiţă la un gând,
un zâmbet întors pe-o parte,
o curbă a lui Gauss
răsturnată pe un rând…
o paranteză alunecată,
uşor desperecheată,
o arcuire mică
după un cuvânt…
un cântec de greiere
într-o iarbă îndoită,
o lună nouă
aşa zis păcălită…
o bucată de trompă
dintr-un elefant
înghiţit de un şarpe…
şi aşa mică cum e ea
niciodată nu împarte,
ci leagă povestea
şi-o duce mai departe…
Cu ochii închişi în cuvinte
şi aripi crescute în tălpi
alerg pământ de-aduceri aminte
şi-nalt, peste cer, tremur din aripi
zboruri nefrânte…
O herghelie de stele
întinde lumină
pe frunţile norilor ca nişte cai,
ce-şi flutură coama din iarba puţină
ruptă albastru de verde din rai…
Într-un colţ de zâmbet de lună,
în murmur de cântec de paşi,
se arcuiesc ştrengar
litere albe cu talpa nebună
de rătăcire prin timpul fugar…
La capătul străzii de sticlă,
pe-o margine ruptă dintr-un abis,
o pasăre floare cu ochi minunaţi
vede într-un miez de noapte oblică
lumina ce râde-n petale de vis…
Lăsaţi soldaţii
să plângă…
luaţi-le tancurile
din braţe,
să-şi poată ofta
încordarea…
alinaţi-le fricile
intrate sub piele
de os
şi nu-i mai trimiteţi
după trecuturi,
de viitoare istorii,
cu arme neplânse
deloc.
caii caută un loc să şadă
luna-ncearcă să ne vadă
iarba cere să te-ntindă
noaptea vrea să-i fiu oglindă
piatra-i gata să mă tacă
verbu-i la un pas de dacă
ploaia-n tălpi ne şchioapătă
trupul umbră-şi capătă
mărul muşcă adânc din mine
verdele îţi vine bine
ochiul se aruncă-n mare
orizontul vrea culoare
degetele frâng lumina
aripile-şi uită vina
roşu curge din pahare
setea se prelinge-n zare
caii locul nu-şi găsesc
stele-n iarbă se topesc
copacii te rătăcesc
păsările-n lung mă cresc
unde-i luna?
chiar acuma…
1, 3, 4, 6
nechează calul
potcoavele paşilor
în gând…
14, 15, 16
flutură coama rebelă
umbrele lunii,
rătăcind…
1 unicorn,
2 aripi
şi neapărat alb,
infinit de mult alb
în visul calului, ascuns
în pământul din urma
copitei.
Cap sau pajură?
Mă întrebă îngerul,
plimbând, între degete,
luna.
Umbra ei mişcătoare
mângâie totul
în cale,
cu dâre de întuneric
şi de răcoare.
Alege fără să clipeşti,
mi-a spus,
altfel,
secunda ochiului închis,
le va dori pe amândouă…
Şi nu mai zâmbi,
m-a certat.
Zâmbetul face, întotdeauna,
legătura
între orice dorinţe.
E prea greu,
mi-am zis.
Fără bucurie
în spatele ochilor închişi
şi fără zâmbet în tăcere
nu vreau nimic.
Nu te grăbi,
mi-a şoptit el.
Nu-ţi face iluzii, nici promisiuni.
Alege.
Nimicul e acolo,
printre opţiuni.
Niciodată înadins
n-a crezut să-i fie
ochiul desprins
din poezie.
Uneori, când murea,
lacrimi râdea
într-o clipă uitată,
pe o ramă pătată,
cât ochiul clipea.
Alteori, pasăre plină
de culori în lumină,
cântă fără zbor
doruri ce mor
în voce rubină,
sub lună senină.
Mereu încântată,
în şoaptă mirată,
de valuri purtată,
în gânduri te pierde,
te acoperă-n verde
şi-ai vrea, înc-odată,
să nu fii tot piatră.
Un blog cuminte şi... cu suflet! 