Colț cu îndoiala arcului
de lună
pe o creangă deformată la un colț
de stea
invers
încolțește șovăiala
răsturnată dintr-un mugure
de pas.
Verdele-i alunecă înapoi
în primăvara
viitoarei ningeri adusă
aminte
de oprirea unui ceas.
Nenăscute frunze galbene
amărui
nu apucă toamna
sâmburelui mers.
Sus
pe marginea boltită
fără lună cad
lumini
din stele ce se pierd
înalt și des.
„simplicity is complexity resolved” spune Brâncuși…
și tot el explică cum simplitatea nu e un capăt de drum, ci un drum în sine, de a lungul căruia ne apropiem, cu pași mărunți, de înțelesurile adânci…
nu e un drum ușor, însă e plin de cărări, pentru toate felurile de pași, șchiopătați sau apăsați, desculți sau încălțați, zurlii sau calculați… ideea e să te vezi pe un astfel de drum, conștient din tălpi până-n vârful gândurilor. să vrei să-l umbli, pas cu pas, înțelegând, nu ignorând, ce pare complicat…
trebuie să vrei să ajungi la miezul lucrurilor și să știi să te extragi din el, lăsându-l să fie miez, fără tine… ca și cum te-ai pune în locul lucrurilor și ai privi de acolo, cu ochii lor, lumina. numai așa vei putea atinge înțelesul din idee și numai atunci ea, ideea, te va uimi cu simplitatea miezului ei, ca esență…
nici asta nu e ușor. pentru că linia aia dintre tu cu tine și tu fără tine, deși simplu de subțire, pare de ne(în)trecut… căci adeseori suntem mai lungi decât linia însăși, cu toate vagoanele noastre de temeri și însetări, de orgolii și credințe…
trebuie răbdare și iubire. iubirea aia nu de tine plin de ceea ce crezi că ai, ca să meriți mai mult, ci de tine gol și încăpător de umplere cu frumusețea simplă din tot ce vine spre tine… tot drumul.
e greu să te lași deoparte, să uiți ce crezi că știi, ca să nu modifici, cu fricile tale, harta drumului ca mers. e greu, dar drumul te-așteaptă. numai timpul trece culori pe deasupra, păcălind uneori (între)vederea.
și mai cred că o inimă care vede limpede în miezul lucrurilor, va ține în brațe, pentru totdeauna, amintirea fiecărui înțeles…
ia staţi, am zis
cu privirea lăsată
până în tălpi
cu voi ce-i?
şi mai ales
ce vă mână-n picioare?
vina pe ochi
a dat repede
prima
şi lumina clipită
în umbra din spate
a doua
s-a fâstâcit
că pe limbă-i cresc păsări
şi cai şi poteci…
a oftat
una singură
şi a tăcut
apoi a zâmbit ca într-un vis
ţinut în palme
apăsat şi răspicat
cea mai mare din ele
mi-a spus
că mersul nu-i deloc
ceva întâmplător
ci limpede se-aude pasul
numai în inima cărării
da?
ce să mai zic?
în secunda ce umblă
grăbită pe ceas…
eu sunt mereu în urma lor
cu un pas
Cine eşti?
Mă întreabă piatra
în trecerea unui pas
peste o secundă
de dor.
Cine ai vrea să fiu?
Mă joc, repede,
cu alunecarea unei idei
peste un zâmbet
de drag.
M-a privit un timp,
apoi mi-a spus totul
într-o singură tăcere:
fii câte puţin
din tot ce-ţi place să fii,
neîntrerupt,
în fiecare pas,
câte o zi…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 