Colț cu îndoiala arcului
de lună
pe o creangă deformată la un colț
de stea
invers
încolțește șovăiala
răsturnată dintr-un mugure
de pas.
Verdele-i alunecă înapoi
în primăvara
viitoarei ningeri adusă
aminte
de oprirea unui ceas.
Nenăscute frunze galbene
amărui
nu apucă toamna
sâmburelui mers.
Sus
pe marginea boltită
fără lună cad
lumini
din stele ce se pierd
înalt și des.
tramvaie pline
ochi de visători
fără bilet
înclină străzile
sub amintiri
nedormite
în susul străzii
din colţul uitării
se zbate o perdea
agăţată de-un zâmbet
la fereastra unei mansarde
uite-o aripă
în mijlocul unei păsări
cu ochii închişi
până mâine
arcuită
în afara ferestrei
perdeaua face loc aerului
turtit de îmbrăţişarea
numelor zgâriate
în lemnul încă verde
al primilor nepaşi
zâmbete
cheie în faţa uşii
ţin în mână aripa
ochilor deschişi
în aerul păsării
de mâine.
Frunze mirate de verde
plăpând
încremenesc soarele
până departe,
departe de vânt…
Din trunchiuri albite
în coajă de viaţă,
cresc crengi arcuite
de timp,
ce împletesc coroane
nemaipurtate de regi
decăzuţi
la pământ…
În linişti foşnite
pe cărări fără paşi
pădurea ascunde
adânc, în inima ei,
întunericul…
(de care am uitat)
caii caută un loc să şadă
luna-ncearcă să ne vadă
iarba cere să te-ntindă
noaptea vrea să-i fiu oglindă
piatra-i gata să mă tacă
verbu-i la un pas de dacă
ploaia-n tălpi ne şchioapătă
trupul umbră-şi capătă
mărul muşcă adânc din mine
verdele îţi vine bine
ochiul se aruncă-n mare
orizontul vrea culoare
degetele frâng lumina
aripile-şi uită vina
roşu curge din pahare
setea se prelinge-n zare
caii locul nu-şi găsesc
stele-n iarbă se topesc
copacii te rătăcesc
păsările-n lung mă cresc
unde-i luna?
chiar acuma…
În fiecare seară, stătea pe marginea trotuarului, ca o stafie în prelungirea asfaltului, nemişcată, ignorând ploaia măruntă de toamnă şi zâmbea. Niciodată n-avea umbrelă, avea numai o căciulă bordeaux, mereu îmbibată de apă, cu o diademă ingenios croşetată în partea din faţă, care parcă strălucea, sub picurii grei, în lumina felinarelor.
Era un ocean de tăcere între noi şi oricât de inspirat credeam că sunt, eram repede descurajat când îmi imaginam nedumerirea din ochii ei…
Mergeam la cinematograf în fiecare zi şi ieşeam prin spate, ca din întâmplare, ca să nimeresc exact în dreptul ei, dar când îi vedeam verdele rătăcit în privire, mă pierdeam la rândul meu şi nu reuşeam să leg două secunde una de alta, ca să se facă măcar cât o clipă, care să vrea ne încapă în ea…
Până într-o zi, când fără niciun plan, m-am dus direct la ea, am luat-o de mână şi am adus-o acasă, la căldura gândurilor şi simţirilor mele. I-am dat jos căciula de prinţesă şi am cules, cu un prosop de aceeaşi culoare, toate picăturile ce-i şiroiau din păr.
Fără s-o întreb nimic, am pregătit o omletă, aşa cum numai eu ştiu să fac, fără ulei, cu un strop de lapte şi mult caşcaval. N-am vorbit nimic, de teamă să nu alunecăm din magie. Am mâncat amândoi zâmbind priviri într-o mirifică tăcere şi apoi m-a uimit. M-a dus la geam, ţinându-mă de mână şi m-a îndemnat să deschid larg fereastra. Ne-am aşezat amândoi, cu coatele pe pervaz şi obrajii în plame, cu umerii lipiţi, de emoţie.
Zâmbeşte, mi-a spus, şi glasul ei a spart tăcerea în nenumărate şi incredibil de minunate bucurii. Zâmbeşte-ne, până când simţi cum arcuirea buzelor îşi lasă urma în smoala acestei nopţi, undeva, adânc, pentru totdeauna. Numai aşa ne poate începe neuitarea…
Niciodată nu vorbea despre dorul de amăgire, despre setea nebună de evadare sau plăcerea infinită a rătăcirilor dezordonate prin labirintul căutărilor interioare. Nu putea. Cuvintele se prăbuşeau, pur şi simplu, într-o prăpastie a tăcerii.
Orice amânare a zborului pe aripi de gând, orice întârziere a cufundării în sine îi crispa seninul feţei într-un spasm de disperare. Trăia, de la o alunecare la alta, ca într-un somn fără vise. Părea că totul pluteşte în jurul lui, ca şi cum gravitaţia ar fi dispărut pe o altă planetă, iar o stare de letargie l-ar ademeni, irezistibil, în fiecare clipă.
Cum e acolo, bunicule? Cum e de unde vii?
Ochii îi străluceau de bucuria vederii şi mâna-i tremura în căutarea unui sprijin… Acolo frunzele nu se usucă niciodată, nu se îngălbenesc şi cad în sus, cad pe cer, nu pe pământ, iar în zilele cu soare, e un verde senin, de parcă-ai fi într-o lume de smarald…
Altceva nu-şi amintea. Repeta mereu aceeaşi poveste cu cerul înverzit şi aluneca iarăşi, un timp nedefinit, în apatia unui zâmbet pierdut printre amintiri uitate pe un chip absent.
Nu înţelegea şi nu se sinchisea de gravitatea termenilor folosiţi de medici. Zâmbea. Îi plăcea cum suna “amnezie” pentru că semănă cu “poezie”, iar el era un poet, înainte de toate. Până şi supliciul permanentei reîntoarceri avea ceva din poezia nerostită a propriei nemuriri…
Niciodată înadins
n-a crezut să-i fie
ochiul desprins
din poezie.
Uneori, când murea,
lacrimi râdea
într-o clipă uitată,
pe o ramă pătată,
cât ochiul clipea.
Alteori, pasăre plină
de culori în lumină,
cântă fără zbor
doruri ce mor
în voce rubină,
sub lună senină.
Mereu încântată,
în şoaptă mirată,
de valuri purtată,
în gânduri te pierde,
te acoperă-n verde
şi-ai vrea, înc-odată,
să nu fii tot piatră.
Dac-ar fi să-mi rătăcesc
printre rime părăsite
verdele, să-l amăgesc
sub senzaţii-ngălbenite,
ţi-ar lipsi?
De-ar fi să-mi râdă norii
cu zâmbetu’ întins pe trup
şi-n păr, nebuni, cocorii,
din ţipăt liniştea s-o rup,
ai vrea să fii?
Dac-o dată, din idee,
aş putea să smulg un os
şi în plânsu’ de femeie
aş ciopli tremur sfios,
oare-ai veni?
Să ai umbră tu, dorinţă, şi să fii?
Un blog cuminte şi... cu suflet! 