RSS

Arhive pe etichete: verde

Iarna ramelor albastre

 

Colț cu îndoiala arcului

de lună

pe o creangă deformată la un colț

de stea

invers

încolțește șovăiala

răsturnată dintr-un mugure

de pas.

Verdele-i alunecă înapoi

în primăvara

viitoarei ningeri adusă

aminte

de oprirea unui ceas.

Nenăscute frunze galbene

amărui

nu apucă toamna

sâmburelui  mers.

 

Sus

pe marginea boltită

fără lună cad

lumini

din stele ce se pierd

înalt și des.

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Februarie 20, 2016 în pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Mâinele de azi

 

tramvaie pline

ochi de visători

fără bilet

înclină străzile

sub amintiri

nedormite

 

în susul străzii

din colţul uitării

se zbate o perdea

agăţată de-un zâmbet

la fereastra unei mansarde

 

uite-o aripă

în mijlocul unei păsări

cu ochii închişi

până mâine

 

arcuită

în afara ferestrei

perdeaua face loc aerului

turtit de îmbrăţişarea

numelor zgâriate

în lemnul încă verde

al primilor nepaşi

 

zâmbete

cheie în faţa uşii

ţin în mână aripa

ochilor deschişi

în aerul păsării

de mâine.

 

 

 

 
2 comentarii

Scris de pe Octombrie 22, 2015 în pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , ,

Întunericul fără copaci

 

Frunze mirate de verde

plăpând

încremenesc soarele

până departe,

departe de vânt…

 

Din trunchiuri albite

în coajă de viaţă,

cresc crengi arcuite

de timp,

ce împletesc coroane

nemaipurtate de regi

decăzuţi

la pământ…

 

În linişti foşnite

pe cărări fără paşi

pădurea ascunde

adânc, în inima ei,

întunericul…

(de care am uitat)

 

 

 
2 comentarii

Scris de pe Iulie 21, 2015 în pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

(c-am) 5 minute

 

oile,

ca ploile,

culcă iarba

ca şi degetele barba

albă-n susul

verdelui.

 

păsările,

chipurile,

leagănă zarea

ca şi zâmbetul marea

desculţă-n josul

cuvântului.

 

nu crezi,

dacă nu vezi?

hai, pune degetu’ …

 

 

 

 
2 comentarii

Scris de pe Iunie 11, 2015 în pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Ancore din cer

 

Verdele ierbii

poate ţine gândul

în braţele

unui singur loc.

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Mai 11, 2015 în pur şi simplu

 

Etichete: , , ,

nevederea lunii

 

caii caută un loc să şadă

luna-ncearcă să ne vadă

iarba cere să te-ntindă

noaptea vrea să-i fiu oglindă

piatra-i gata să mă tacă

verbu-i la un pas de dacă

ploaia-n tălpi ne şchioapătă

trupul umbră-şi capătă

mărul muşcă adânc din mine

verdele îţi vine bine

ochiul se aruncă-n mare

orizontul vrea culoare

degetele frâng lumina

aripile-şi uită vina

roşu curge din pahare

setea se prelinge-n zare

caii locul nu-şi găsesc

stele-n iarbă se topesc

copacii te rătăcesc

păsările-n lung mă cresc

unde-i luna?

chiar acuma…

 

 

 
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Neuitarea cea mai dragă

 

În fiecare seară, stătea pe marginea trotuarului, ca o stafie în prelungirea asfaltului, nemişcată, ignorând ploaia măruntă de toamnă şi zâmbea. Niciodată n-avea umbrelă, avea numai o căciulă bordeaux, mereu îmbibată de apă, cu o diademă ingenios croşetată în partea din faţă, care parcă strălucea, sub picurii grei, în lumina felinarelor.

Era un ocean de tăcere între noi şi oricât de inspirat credeam că sunt, eram repede descurajat când îmi imaginam nedumerirea din ochii ei…

Mergeam la cinematograf în fiecare zi şi ieşeam prin spate, ca din întâmplare, ca să nimeresc exact în dreptul ei, dar când îi vedeam verdele rătăcit în privire, mă pierdeam la rândul meu şi nu reuşeam să leg două secunde una de alta, ca să se facă măcar cât o clipă, care să vrea ne încapă în ea…

Până într-o zi, când fără niciun plan, m-am dus direct la ea, am luat-o de mână şi am adus-o acasă, la căldura gândurilor şi simţirilor mele. I-am dat jos căciula de prinţesă şi am cules, cu un prosop de aceeaşi culoare, toate picăturile ce-i şiroiau din păr.

Fără s-o întreb nimic, am pregătit o omletă, aşa cum numai eu ştiu să fac, fără ulei, cu un strop de lapte şi mult caşcaval. N-am vorbit nimic, de teamă să nu alunecăm din magie. Am mâncat amândoi zâmbind priviri într-o mirifică tăcere şi apoi m-a uimit. M-a dus la geam, ţinându-mă de mână şi m-a îndemnat să deschid larg fereastra. Ne-am aşezat amândoi, cu coatele pe pervaz şi obrajii în plame, cu umerii lipiţi, de emoţie.

Zâmbeşte, mi-a spus, şi glasul ei a spart tăcerea în nenumărate şi incredibil de minunate bucurii. Zâmbeşte-ne, până când simţi cum arcuirea buzelor îşi lasă urma în smoala acestei nopţi, undeva, adânc, pentru totdeauna. Numai aşa ne poate începe neuitarea…

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Decembrie 24, 2014 în cuvinte de poveste, pur şi simplu

 

Etichete: , , , , , , , , ,