ghem de suflet
în inima vorbei
începută în gând
și pas înainte e verbul
zâmbet desculț
zglobiu prin poveste
și aripă da
în zbor de cuvânt
verbul ne este
ca să-l fim înapoi
înmulțit
împărțit
arcuit între noi
uite
să luăm de exemplu
a zâmbi
tu stai într-un colț
de idee
eu în celălalt
și între noi
toată zâmbirea
Îmi amintesc, cu drag, de crăciunurile copilăriei, când întreg universul îşi strângea marginile, ca o îmbrăţişare binecuvântată, la poarta curţii noastre, plină de urme în zăpadă şi dincolo, până în fundu’ grădinii cu cărarea ei de paşi, ţinând în palme casa toată, cu încăperile ei luminate şi cald zâmbite la fiecare freamăt de sărbătoare.
Îmi amintesc cum căldura cuptorului înteţea şi umplea bucătăria cu mirosul de scorţişoară din aluatul de turtă dulce, pe care îl modelam cu bucurie şi îl decoram cu stafide şi miez de nucă, sub blânda privire a mamei… de complicitatea tatei la nerăbdarea noastră, pândindu-l pe Moş Crăciun, pentru noi, prin gerul de afară… Nu pot uita emoţia copleşitoare când îi citeam pe chip zâmbetul acela care urma să anunţe o bucurie… şi apoi năvala dată de toţi deodată, fiecare vrând să vadă primul sacul mare din pânză peticită, lăsat de darnicul, dar grăbitul moş, în faţa uşii, la intrare…
E atât de multă lumină în amintirile crăciunurilor de atunci şi atât de mult dor…
Eu cred că mare parte din nerăbdarea sărbătorilor de astăzi e strâns legată de bucuria aducerii aminte… acele neuitări, atât de dragi, ne poartă, în privri calde, peste timp şi ne învaţă iarăşi, an de an, că în suflet se adună adevăratele bucurii şi că ele, numai ele, bucuriile de suflet, ne fac să fim mai buni…
Crăciun frumos, oameni buni!
O pasăre mai rară
stătea pe o scară (lângă o pară)
cu-o eşarfă la ochi
şi le ciripea tuturor
despre ideea de zbor…
Un unicorn uşor depresiv
că a sfâşiat un nor fictiv
stătea supărat (şi nemâncat)
şi le spunea tuturor
cum toate îl dor…
O girafă tare tristă
şi fără batistă
suspina alintat (şi cam afectat)
lângă un bloc
şi plângea că n-are loc…
Un elefant cam grăsun,
da’ c-un suflet bun
se legăna, desigur (şi era singur)
într-un hamac,
lângă cel mai frumos mac…
Tu unde erai?
Clipa te îndeamnă,
uneori,
să te cufunzi în adâncul înstelat,
ca într-un ocean de doruri şi vise
nerostite,
ce îşi străluceşte, orbitor,
împlinirea…
Doar amintirile pot,
atunci,
să împiedice rătăcirea,
ca nişte rădăcini încărcate
de poveste,
ce îşi asumă, tăcut,
fericirea…
Reancorat, astfel,
în prezentul simţirii
vei triumfa, împăcat,
verticala sufletului,
ce poate atinge,
nevinovat,
toate stelele!
Un blog cuminte şi... cu suflet! 