Îmi amintesc, cu drag, de crăciunurile copilăriei, când întreg universul îşi strângea marginile, ca o îmbrăţişare binecuvântată, la poarta curţii noastre, plină de urme în zăpadă şi dincolo, până în fundu’ grădinii cu cărarea ei de paşi, ţinând în palme casa toată, cu încăperile ei luminate şi cald zâmbite la fiecare freamăt de sărbătoare.
Îmi amintesc cum căldura cuptorului înteţea şi umplea bucătăria cu mirosul de scorţişoară din aluatul de turtă dulce, pe care îl modelam cu bucurie şi îl decoram cu stafide şi miez de nucă, sub blânda privire a mamei… de complicitatea tatei la nerăbdarea noastră, pândindu-l pe Moş Crăciun, pentru noi, prin gerul de afară… Nu pot uita emoţia copleşitoare când îi citeam pe chip zâmbetul acela care urma să anunţe o bucurie… şi apoi năvala dată de toţi deodată, fiecare vrând să vadă primul sacul mare din pânză peticită, lăsat de darnicul, dar grăbitul moş, în faţa uşii, la intrare…
E atât de multă lumină în amintirile crăciunurilor de atunci şi atât de mult dor…
Eu cred că mare parte din nerăbdarea sărbătorilor de astăzi e strâns legată de bucuria aducerii aminte… acele neuitări, atât de dragi, ne poartă, în privri calde, peste timp şi ne învaţă iarăşi, an de an, că în suflet se adună adevăratele bucurii şi că ele, numai ele, bucuriile de suflet, ne fac să fim mai buni…
Crăciun frumos, oameni buni!
Un blog cuminte şi... cu suflet! 