în susul zborului

 

primul

e al viselor cu aripi mici

și al nerăbdărilor imediate

prin doi și trei

de obicei

trec gânduri ce lasă în urmă

dâre de pași

de la cinci în sus e atâta lumină

că nici nu știi ce să alegi

când stewardul te întreabă

ceai sau cafea?

sub șapte când privești

parcă lași în urmă

deșertul

și zbori mai departe

până când aripa miez îți atinge

în cele mai pitite unghere

nemărginirea

abia atunci vei deveni una

cu ideea de zbor

și vei ști

în tot sângele simțirii vei ști

că împlinirea ta va rămâne

în al nouălea cer

pentru totdeauna…

 

 

 

lecții de zbor

 

pași

peste urme de pași

șerpuiesc nisipuri

cu vedere la mare

 

cuvinte

chemări lângă veniri

în cuvinte

apropie zarea

și marea în cercuri

smaralde

 

aripi pe frunze

pe ape

zbat zboruri

în stoluri

spre țările calde

 

 

 

aer prim

 

dintre aripă și zbor

începe

primăvara

 

 

 

Sonata în DO(i) Major

 

O herghelie de stele

întinde lumină

pe frunţile norilor

cai

ce-şi flutură coama din iarba

puţină

ruptă albastru de verde

din rai…

 

La capătul străzii din ciobul

de sticlă,

pe-o margine ruptă

cu ochi minunaţi

o pasăre floare pe-un vârf de-abis

vede într-un miez de oblică

noapte

lumina ce râde-n petale

de vis…

 

Într-un colţ de zâmbet

de lună

în murmur de cântec de paşi

se arcuiesc ştrengar

litere albe cu talpa nebună

de rătăcire

prin timpul fugar…

 

Cu ochii închişi în cuvinte

şi aripi crescute în tălpi

alerg pământ de-aduceri

aminte

prin iarba crescută peste dureri

şi tremur pe buze muşcate

de cer

zboruri nefrânte…

 

 

 

crede și vei deveni…

 

trezeşte-te!

strigă aripa stângă către jumătatea ei dreaptă. trezeşte-te! deschide-ţi ochii şi vezi-ţi lungul pasului, că n-ai să găsești nicio aripă într-însul.

aripa dreaptă, mai plină de viaţă şi dornică de zbor, şi-a imaginat, într-o singură clipire, întinderea penelor răsfirate în lumina răsăritului şi a zâmbit senin o nerăbdare..

ei, nu… uite! şi, nebună de fel, se şi aruncă în golul dintre cele două scurte tăceri imediate.

ho, nebuno, că nu vreau să zbor şi nici tu nu poţi, fără să mă tragi după tine… trezeşte-te! a spart tăcerea aripa nevisătoare, risipind curcubeul abia arcuit peste dimineaţa lor.

nicun trezit! ce-ţi veni? suntem orice vrem. iar aripa e primul gând. primul dor. din aripă poţi creşte stea, da? sau te poţi odihni frunză, ori iarbă, de vrei să te întinzi verde… poţi fi prima care atinge ploaia, sau ultima care vede amurgul pe geana orizontului rotund… poţi fi oriunde, cât ai clipi şi orice…

auzi că n-avem aripi… mai bine mai pune  o cafea şi hai să ne înfoiem visele, uite ce lumină e afară…

auzi? pe tine nu te strânge uneori lumea asta, pe margini? pe la colţurile rotunjite în gol, de parcă ne-am ţine în braţe într-un fel de ou, în formă de gogoaşă? … ca într-un cocon parcă, așa…

 

 

Verde viu

 

Niciodată nu vorbea despre dorul de amăgire, despre setea nebună de evadare sau plăcerea infinită a rătăcirilor dezordonate prin labirintul căutărilor interioare. Nu putea. Cuvintele se prăbuşeau, pur şi simplu, într-o prăpastie a tăcerii.

Orice amânare a zborului pe aripi de gând, orice întârziere a cufundării în sine îi crispa seninul feţei într-un spasm de disperare. Trăia, de la o alunecare la alta, ca într-un somn fără vise. Părea că totul pluteşte în jurul lui, ca şi cum gravitaţia ar fi dispărut pe o altă planetă, iar o stare de letargie l-ar ademeni, irezistibil, în fiecare clipă.

Cum e acolo, bunicule? Cum e de unde vii?

Ochii îi străluceau de bucuria vederii şi mâna-i tremura în căutarea unui sprijin… Acolo frunzele nu se usucă niciodată, nu se îngălbenesc şi cad în sus, cad pe cer, nu pe pământ, iar în zilele cu soare, e un verde senin, de parcă-ai fi într-o lume de smarald…

Altceva nu-şi amintea. Repeta mereu aceeaşi poveste cu cerul înverzit şi aluneca iarăşi, un timp nedefinit, în apatia unui zâmbet pierdut printre amintiri uitate pe un chip absent.

Nu înţelegea şi nu se sinchisea de gravitatea termenilor folosiţi de medici. Zâmbea. Îi plăcea cum suna “amnezie” pentru că semănă cu “poezie”, iar el era un poet, înainte de toate. Până şi supliciul permanentei reîntoarceri avea ceva din poezia nerostită a propriei nemuriri…

 

 

 

încolţirea ideii de zbor

 

mugure

de aripă,

început

de pasăre…

 

 

 

Vederea ochiului pe timp de noapte

 

O pasăre mai rară

stătea pe o scară (lângă o pară)

cu-o eşarfă la ochi

şi le ciripea tuturor

despre ideea de zbor…

 

Un unicorn uşor depresiv

că a sfâşiat un nor fictiv

stătea supărat (şi nemâncat)

şi le spunea tuturor

cum toate îl dor…

 

O girafă tare tristă

şi fără batistă

suspina alintat (şi cam afectat)

lângă un bloc

şi plângea că n-are loc…

 

Un elefant cam grăsun,

da’ c-un suflet bun

se legăna, desigur (şi era singur)

într-un hamac,

lângă cel mai frumos mac…

 

Tu unde erai?

 

 

 

Piatra din visul cărării

 

Niciodată înadins

n-a crezut să-i fie

ochiul desprins

din poezie.

 

Uneori, când murea,

lacrimi râdea

într-o clipă uitată,

pe o ramă pătată,

cât ochiul clipea.

 

Alteori, pasăre plină

de culori în lumină,

cântă fără zbor

doruri ce mor

în voce rubină,

sub lună senină.

 

Mereu încântată,

în şoaptă mirată,

de valuri purtată,

în gânduri te pierde,

te acoperă-n verde

şi-ai vrea, înc-odată,

să nu fii tot piatră.

 

 

 

Amandina (dulcea de ea)

 

Iar s-a grăbit.

Cu verdele ei însetat de zbor

a gustat din cafea şi-a ieşit

strigând “îmi place de mor”.

 

Din nou s-a repezit.

A luat şi cuvinte necoapte

pe toate, cu poftă, le-a-nghesuit

într-un zâmbet de lapte.

 

Sigur s-a pripit.

Chiar a crezut că între 1 şi 2

e loc şi timp destul de iubit

“ce zi e azi? de ce nu e joi?”

 

Inevitabil s-a îndrăgostit.

Îşi ascunde fluturii după un nor,

dar încă nu ştie că la privit

aripa ei şchioapătă-n zbor…