Arhive pe etichete: bucurie
Şi caii zâmbesc
Când un cal
îşi ia inima în ochi
şi te priveşte cu ea
nechezând
e ca şi când tu,
cu braţele inimii tale,
ai cuprinde un copac,
cu tot cu frunze
şi vânt.
Bucuria unui cal
curge în sângele lui,
departe de afară,
aşa cum emoţiile
nu se spun în cuvinte
oricui.
Dacă vrei să-i descoperi
iubirea
trebuie să-i simţi încordarea
şi freamătul
început în potcoavă,
trebuie să ţii apăsarea din palmă
lipită de pulsul dăruirii
din el,
fără aşteptare de slavă.
Caii nu râd,
căci râsul le-ar frânge
tăcerea iubirii din trupul lor mut.
Caii zâmbesc,
cu zâmbet pursânge.
Despre asta e vorba…
Dacă ar fi să-ţi placă roua dimineţii abia trezită pe culorile unei flori, nu înseamnă că ea, roua, ori floarea, vor deveni ale tale, mai mult decât amintirea unei secunde. Dacă îţi place dansul unor paşi, sau vocea vreunei muzici, cu siguranţă că nici paşii şi nici vocea nu se vor pierde de rostul lor, să te cunoască dincolo de adânca bucurie. Dacă soarele îşi strecoară lumina prin desişul pădurii şi tresare emoţii într-un ochi mirat de graţia unei clipe, ori luna, la fel, în oglindirea ei peste liniştea mării, nu e ca şi cum ochiul tău ar vrea să se rupă de inima cu care e legat de carnea unui trup, ca să dispară în lumina acelor emoţii…
Dacă un om îţi zâmbeşte pe drum, zâmbeşte-i înapoi, ba chiar îi spune două vorbe, să fie zâmbetul de neuitat… căci nemurirea noastră începe aici, printre tramvaie şi claxoane, printre copaci asfixiaţi de macarale, printre mirosuri grele şi oameni cenuşii, începe aici, cu emoţii, tot mai rare, ca nişte daruri divine, pe care suntem datori să le păstrăm în bucuriile unor clipe şi să le înmulţim între noi, dându-ne mâna inimă cu inimă, privire cu privire, surâs cu surâs, zi de zi, clipă de clipă… numai aşa ne umplem de frumuseţe şi creştem în noi vlăstare de zâmbete, pe care le dăruim către o lume, care, în lumina acelor secunde, ni se pare mai bună…
Povestea îngerul(ui) în umbra lunii
Cap sau pajură?
Mă întrebă îngerul,
plimbând, între degete,
luna.
Umbra ei mişcătoare
mângâie totul
în cale,
cu dâre de întuneric
şi de răcoare.
Alege fără să clipeşti,
mi-a spus,
altfel,
secunda ochiului închis,
le va dori pe amândouă…
Şi nu mai zâmbi,
m-a certat.
Zâmbetul face, întotdeauna,
legătura
între orice dorinţe.
E prea greu,
mi-am zis.
Fără bucurie
în spatele ochilor închişi
şi fără zâmbet în tăcere
nu vreau nimic.
Nu te grăbi,
mi-a şoptit el.
Nu-ţi face iluzii, nici promisiuni.
Alege.
Nimicul e acolo,
printre opţiuni.
Povestea merge mai departe
E toamnă.
Pe cealaltă parte a inimii
cad gânduri
ascunse în frunze neverzi
şi litere rupte
din lumi de cuvinte
ce dor nepăsarea
când nu le mai crezi…
Fă toamna mai mică
în glasul privirii
şi strânge-mi în zâmbet
inima toată,
pe ambele părţi,
până când,
din gândul culorii
curg râuri de vise
ce murmură lin
bucuria de noi
dimineţi…
Colosal
Oamenii mari spun cuvinte mari. Aşa credeam când nu le puteam cuprinde înţelesul.
Apoi am crescut şi unele mi-au rămas mici. Când m-am îndrăgostit am aflat că-ntr-un cuvânt încape o noapte de iubire şi ceru-i plin de vise.
Azi trăiesc în cuvinte. În fiecare câte puţin. Şi bucuria mea nu are margini.
Un blog cuminte şi... cu suflet! 