RSS

Arhive pe categorii: pur şi simplu

nestarea vremii

 

în pântecul lumii

gem crampe târzii

ce tulbură măruntaiele

vieții

toți pașii alungați

aleargă pustii

tocmind noi poteci

săpate adânc

în sângele ceții…

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe martie 30, 2020 în pur şi simplu

 

black and white 

 

închide ochii şi râzi
bucurio
îmi strigă clipa în grabă
trecând

 

foto: © adina colţea

 

 

 

 

sipetul dintre nisipuri

 

îl întâlnea pe Ahad pentru prima oară, într-un spațiu academic, elegant decorat. era profesor de literatură, specializat în lirica arabă. un birou uriaș, din lemn masiv, umplea impunător spațiul dintre ei. încă din primele minute îi observă mâinile. degete lungi prelungeau tandru orice atingeri. unghii perfect îngrijite sclipeau armonios în lumina zilei ce pândea curioasă la fereastra imaculat agățată de sus, din tavan. vorbeau amândoi, pe rând, împletind din zâmbete și cuvinte un fel de plasă în care timpul însuși se lăsa prins cu plăcere…

fără să piardă șirul vorbelor și fără abateri de la scopul întâlnirii, femeia nu își putea lua ochii de la mâinile lui. mobilul sună și el ceru politicos permisiunea de a răspunde. desigur, răspunse ea imediat, savurând încă o gură din cafeaua turcească fără zahăr. felul în care degetele lui au atins ecranul telefonului, postura mâinii fascinant conturată contre-jour, sau poate vreun gând fulgerat din maldărul de vise, au declanșat grozăvia. fără să scoată niciun sunet și fără pic de ezitare s-a întins peste biroul uriaș, i-a ridicat ușor manșeta cămășii și a tăiat scurt și precis în jurul carpului. întâi mâna dreaptă rezemată pe agenda cu coperți din velur bordeaux și apoi și stânga, imediat ce aceasta eliberă telefonul din strânsoare. scurt și precis. fără să se oprească din zâmbit. apoi a mulțumit pentru cafea și pentru timpul acordat și în loc să dea mâna, cum face mereu la plecare, a smuls o batistă de hârtie din cutia aflată pe birou și a cules grijuliu doi picuri de sânge de pe paginile agendei cu coperți de velur bordeaux.

Maheera e o femeie deșteaptă. extrem de puternică și pricepută a deprinde înțelesuri adânci în timp foarte scurt. e fascinată de ideea de frumos, pe care o caută și o găsește în lucruri mărunte, la tot pasul. însă frumosul, în concepția ei, pentru a fi păstrat etern și nealterat, are nevoie de împărtășire. iar împărtășirea trebuie neapărat să fie deplină și ea însăși subjugată ideii de frumos. pe deplin trebuie.

Pe Jabir l-a cunoscut la recomandarea unui om de afaceri. era proprietarul unei fabrici micuțe pline de oameni albi de sus până jos, care pregăteau, ca într-un furnicar, dulciuri de poveste. un festin de culori și gusturi nemaipomenite, frumos ambalate în cutii din carton imitând lemnul de abanos. s-au întâlnit de câteva ori discutând despre creșterea vânzărilor. minunate întâlniri și minunate discuții. însă ochii lui Jabir erau cea mai minunată întâlnire. două insule verzi în mijlocul unui ocean de tumulturi agitate. insule în care te-ai fi mutat cu totul, ca înlăuntrul unei îmbrățișări fără sfârșit… în ziua aceea ședeau la discuții pe aceeași canapea elegantă, într-un lobby de hotel de 5 stele. ochii lui erau peste tot. sfredelind adânc până-n miezul viselor…

dintr-o dată, fără premeditare și fără ezitare, și-a răsucit elegant și demn torsul până deasupra lui și cu o dexteritate uimitoare i-a scobit orbitele pe rând, decupând insulele amândouă cu toată rădăcina îmbrățișării lor. i-a mângâiat tandru pomeții obrajilor, ștergând delicat cele două dâre de culoarea Shirazului, ca două brațe întinse tânguit spre colțurile buzelor, apoi i-a strâns mâna cu gestul oficial de plecare și i-a mulțumit pentru minunata cafea cu cardamon.

grozăvia a continuat. poate pentru că visele ei nu își găseau astâmpărul, cum neliniștea își găsește astâmpăr în căușul iubirii… au urmat Faiz, Tameem, Omar, Mourad, Kabeer de la care a continuat să șterpelească, brațe, glezne, încheieturi de mâni, umeri și tălpi. de la Marwan a luat genunchii puternici, iar de la Kamal buzele mustind de sărutări. sprâncenele lui Shakeel frumos arcuite ca aripile unui șoim în zbor și fruntea lui Zayd de vise pline. le aduna pe toate, cu grijă, într-un sipet din bambus, anume cumpărat de la un negustor de vechituri și le căra pe toate în deșert. avea un loc al ei, nu departe de șosea. le îngropa cât de adânc putea în nisipurile roșiatice, tandru unduite peste pașii viselor ei.

acolo, în deșert, se refugia adeseori cu mintea, cu sufletul, cu sinea ei toată, tolănindu-și trupul istovit de speranță în brațele nemărginitei abandonări. zâmbea. simțea iubirea așa cum mereu o visa…

orașul geme de tumulturi agitate. la semafoare mașinile se îngrămădesc fără răbdare. ea zâmbește.                  pe bancheta din spate sipetul gol zâmbește și el, din balamale…

 

 

 
2 comentarii

Scris de pe februarie 14, 2020 în pur şi simplu

 

all we need is love

 

ceva de alinat durerea, ai?

l-am întrebat pe îngerul chircit

sub propriile aripi

sărutându-i fruntea ridicată

din palme

m-a privit blând

cu ochii negri de lumină

plini

şi imediat a dus mâna în sân

adânc

printre coaste scormonind

şi fără tăgadă mi-a întins inima lui

încă bătând…

 

 

 

 
2 comentarii

Scris de pe ianuarie 28, 2020 în pur şi simplu

 

shopping 

 

mi-am cumpărat o pereche de pantofi

galbeni ca miezul de ou

vânzătorul mi-a șoptit

că pot umbla cu ei

prin soare

i-am cerut și ochelari

dar a refuzat să îmi arate ultimele modele

spunând că ochii mei trebuie să rămână

mereu în lumină

am zâmbit privind împrejur

după alte tânjiri

însă el mi-a întins mâna

ca și cum vizita s-a încheiat

și făcându-mi cu ochiul

mi-a strecurat în palmă ceva

ce semăna perfect cu un sâmbure

de stea

 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe octombrie 26, 2019 în pur şi simplu

 

împotriviri

 

pe o aprigă pantă
de lume răsfrântă
în priviri se caută
mirarea
strigată pe nume
chemarea se uită
peste umărul clipei răstignite
pe garduri

în poala lunii
se gudură stele
ce nu vor să cadă

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe septembrie 21, 2019 în pur şi simplu

 

lecţii de zbor

 

purta ochelari
şi nişte blugi albastru indigo
ca urmare mersul lui
era o copie fidelă
a dorinţei de mers

în seara aceea
blugii erau lângă uşă
ca un câine cu lesa în gură
lătrând din coadă

hai, eşti gata?
mă zorea de parcă ne ştiam
dintotdeauna
apoi s-a întors brusc
şi m a privit cu blândeţe

avea mâinile legate
însă fără mirare
din liniştea umerilor
au început să-i crească
nemaivăzute aripi
cu cât vorbea mai mult
aripile deveneau tot mai mari
şi spaţiul dispărea
ca orice lucru de prisos

abia când a râs prima oară
mi-am dat seama că e aievea

ştiaţi că atunci când îngerii râd
timpul zboară?
 

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe august 17, 2019 în pur şi simplu