toamna își ascunde fluturii
în frunze – întinse aripi
foșnesc sub pași șoptiți
cărarea
Arhive pe etichete: pasi
în susul zborului
primul
e al viselor cu aripi mici
și al nerăbdărilor imediate
prin doi și trei
de obicei
trec gânduri ce lasă în urmă
dâre de pași
de la cinci în sus e atâta lumină
că nici nu știi ce să alegi
când stewardul te întreabă
ceai sau cafea?
sub șapte când privești
parcă lași în urmă
deșertul
și zbori mai departe
până când aripa miez îți atinge
în cele mai pitite unghere
nemărginirea
abia atunci vei deveni una
cu ideea de zbor
și vei ști
în tot sângele simțirii vei ști
că împlinirea ta va rămâne
în al nouălea cer
pentru totdeauna…
lecții de zbor
pași
peste urme de pași
șerpuiesc nisipuri
cu vedere la mare
cuvinte
chemări lângă veniri
în cuvinte
apropie zarea
și marea în cercuri
smaralde
aripi pe frunze
pe ape
zbat zboruri
în stoluri
spre țările calde
pe un picior de plai, pe o aripă de rai
cu fața-n palme și zâmbetul
lipit de linia vieții
măsor în gânduri
zarea…
unde ești?
mă întreabă îngerul
cu o aripă în șold
și cealaltă în juru-mi
părintește
nu-ți trebuie aripi
ca să zbori, știi?
ăsta e darul vostru
încă oameni
și ține minte
numai timpul pierdut
trece…
hai
nu-mi irosi nisipurile
ce au de curs în clepsidrele
celor nevăzători
aleargă-ți pașii
fără frică
voi fi aproape
altfel de ce aș purta pe umeri
grele
aripile astea
adevărate?
zâmbesc în gând
întreaga zare
și alerg
să-mi prind din urmă
pașii
Tăcerea ta dureri mă poartă
În ochi
îngălbenite vise
mă dor cuvinte pân’ la os
pe guri căscate
de mirări nescrise
se strâmbă zâmbete de abanos…
Pierduţi de tălpi, paşii nebuni
mă uită-n pietre obosite
ce-n răni de sânge
ros pe margini
de bănuitele minciuni
se sfarmă-n colţuri nerostite…
Din albul gros şi despletit
ce fumegă de aşteptare
pe nări trag aer
neînsufleţit
şi timpul cărnii rău mă doare…
În clipa asta
fără adăpost
îţi plâng de mila nevederii
mă las să cad
şi cad şi recunosc,
stând în genunchii primăverii,
că-ţi simt tăcerea
pe de rost…
Întunericul fără copaci
Frunze mirate de verde
plăpând
încremenesc soarele
până departe,
departe de vânt…
Din trunchiuri albite
în coajă de viaţă,
cresc crengi arcuite
de timp,
ce împletesc coroane
nemaipurtate de regi
decăzuţi
la pământ…
În linişti foşnite
pe cărări fără paşi
pădurea ascunde
adânc, în inima ei,
întunericul…
(de care am uitat)
Copacul şi pasărea paralelă
Cu ochii în lună
şi guri mirate
de cărările unor paşi
împiedecaţi
de pietre în forme de tăceri
culegem stele
pe aripile crengilor
şi foşnim
sub tălpi de lacrimi
frunze uscate
în cuvinte.
şeptaru’ duce
tot
cu mâna lui
de inimă verde.
Dâre de zâmbet în dimineţi de cuvânt
Opriţi ninsorile
sub câteva felii
de cer.
Prea multe cărări
amuţite-n zăpadă
se tânguie de dorul
unor urme de paşi…
Daţi soarele mai tare,
pe câteva chipuri
şi mijiţi ochii,
să nu orbiţi
fericirea unor iubiri
sleite de tăceri
fără umbră…
Vorbiţi mai puţin
despre voi şi oasele
durerilor voastre,
şi mai ales nu frângeţi
lumina.
Lăsaţi luna să ne vadă
cuvintele,
ce încă mai au de zâmbit…
Anul calului
1, 3, 4, 6
nechează calul
potcoavele paşilor
în gând…
14, 15, 16
flutură coama rebelă
umbrele lunii,
rătăcind…
1 unicorn,
2 aripi
şi neapărat alb,
infinit de mult alb
în visul calului, ascuns
în pământul din urma
copitei.
Povestea îngerul(ui) în umbra lunii
Cap sau pajură?
Mă întrebă îngerul,
plimbând, între degete,
luna.
Umbra ei mişcătoare
mângâie totul
în cale,
cu dâre de întuneric
şi de răcoare.
Alege fără să clipeşti,
mi-a spus,
altfel,
secunda ochiului închis,
le va dori pe amândouă…
Şi nu mai zâmbi,
m-a certat.
Zâmbetul face, întotdeauna,
legătura
între orice dorinţe.
E prea greu,
mi-am zis.
Fără bucurie
în spatele ochilor închişi
şi fără zâmbet în tăcere
nu vreau nimic.
Nu te grăbi,
mi-a şoptit el.
Nu-ţi face iluzii, nici promisiuni.
Alege.
Nimicul e acolo,
printre opţiuni.
Un blog cuminte şi... cu suflet! 