Tăcerea ta dureri mă poartă

 

În ochi

îngălbenite vise

mă dor cuvinte pân’ la os

pe guri căscate

de mirări nescrise

se strâmbă zâmbete de abanos…

Pierduţi de tălpi, paşii nebuni

mă uită-n pietre obosite

ce-n răni de sânge

ros pe margini

de bănuitele minciuni

se sfarmă-n colţuri nerostite…

Din albul gros şi despletit

ce fumegă de aşteptare

pe nări trag aer

neînsufleţit

şi timpul cărnii rău mă doare…

În clipa asta

fără adăpost

îţi plâng de mila nevederii

mă las să cad

şi cad şi recunosc,

stând în genunchii primăverii,

că-ţi simt tăcerea

pe de rost…

 

 

Publicitate

 

Partea nevăzută a lunii

 

Lăsaţi soldaţii

să plângă…

luaţi-le tancurile

din braţe,

să-şi poată ofta

încordarea…

alinaţi-le fricile

intrate sub piele

de os

şi nu-i mai trimiteţi

după trecuturi,

de viitoare istorii,

cu arme neplânse

deloc.

 

 

 

Condiţional optativ intens

 

Dac-ar fi să-mi rătăcesc

printre rime părăsite

verdele, să-l amăgesc

sub senzaţii-ngălbenite,

ţi-ar lipsi?

 

De-ar fi să-mi râdă norii

cu zâmbetu’ întins pe trup

şi-n păr, nebuni, cocorii,

din ţipăt liniştea s-o rup,

ai vrea să fii?

 

Dac-o dată, din idee,

aş putea să smulg un os

şi în plânsu’ de femeie

aş ciopli tremur sfios,

oare-ai veni?

 

Să ai umbră tu, dorinţă, şi să fii?