În ochi
îngălbenite vise
mă dor cuvinte pân’ la os
pe guri căscate
de mirări nescrise
se strâmbă zâmbete de abanos…
Pierduţi de tălpi, paşii nebuni
mă uită-n pietre obosite
ce-n răni de sânge
ros pe margini
de bănuitele minciuni
se sfarmă-n colţuri nerostite…
Din albul gros şi despletit
ce fumegă de aşteptare
pe nări trag aer
neînsufleţit
şi timpul cărnii rău mă doare…
În clipa asta
fără adăpost
îţi plâng de mila nevederii
mă las să cad
şi cad şi recunosc,
stând în genunchii primăverii,
că-ţi simt tăcerea
pe de rost…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 
razvanb3435
septembrie 1, 2015 at 7:40 pm
Titlul ar trebui să se joace cu mintea mea ? „Tăcerea ta dureri mă poartă”, am citit în grabă „Tăcerea ta durerii mă poartă”.
ApreciazăApreciază
Adina
septembrie 1, 2015 at 8:08 pm
un pic, da 🙂
m-am jucat cu sonoritatea versului lui goga „munţii noştri aur poartă”, da’ am tras verbu pe mine şi am lăsat tăcerea ca munte 🙂
poate că nu e cea mai potrivită alegere, dar aşa mi-am dorit. şi dacă spui că titlul se poate juca cu mintea ta, cu atât mai mult îmi place aşa 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane