ciorne…

 

fără vise

colorate

nopţile sunt

albe.

 

 

 

Tăcerea ta dureri mă poartă

 

În ochi

îngălbenite vise

mă dor cuvinte pân’ la os

pe guri căscate

de mirări nescrise

se strâmbă zâmbete de abanos…

Pierduţi de tălpi, paşii nebuni

mă uită-n pietre obosite

ce-n răni de sânge

ros pe margini

de bănuitele minciuni

se sfarmă-n colţuri nerostite…

Din albul gros şi despletit

ce fumegă de aşteptare

pe nări trag aer

neînsufleţit

şi timpul cărnii rău mă doare…

În clipa asta

fără adăpost

îţi plâng de mila nevederii

mă las să cad

şi cad şi recunosc,

stând în genunchii primăverii,

că-ţi simt tăcerea

pe de rost…

 

 

Publicitate

 

Îndrăgostiţii nu ştiu că nu ajunge o zi…

 

Tinerii cred că iubirea-i o floare. De aceea îşi dăruiesc flori când se cred îndrăgostiţi. E frumos obiceiul acesta de a ninge petale în culorile emoţiilor ce înfloresc pe chip, cu fiecare soare… însă ei nu ştiu că iubirea e mult mai mult de atât.

Iubirea e un copac. Unul uriaş şi uluitor de frumos. Un copac scos din circuitul anotimpurilor oficiale şi înfipt adânc în pământul din noi.

Iubirea are o parte, minunat situată deasupra noastră, cu încrengături fascinante ce înverzesc înţelesuri noi, cu neobosite întrebări ce-nmuguresc mirări colorate… cu fluturi şi aripi de păsări rare, ce adie văzduhul de parcă zâmbesc, cu friguri şi ploi ce zgribulesc unele vise, cu albe zăpezi ce se aştern discret, peste tâmplele moi… Sunt timpuri, nu anotimpuri, ce trec sau rămân clipe sau ani, disperări sau şoapte, ce adesea ciufulesc frunzele, de drag mai ales.

Există şi-o parte nevăzută a copacului, ce întinde îmbrăţişări spre esenţa simţirii…

Iubirea îşi creşte, în timp, rădăcini, pe care le-ascunde adânc, înspre sine. Le leagă-n secret de bucurii memorate, de doruri şi vise, de neuitate tristeţi. Le râde cu soarele zilelor nepereche, le tace cu lacrimi, în nopţi fără stele. Sunt ancore, nu lanţuri, ce lasă copacul să-şi legene trăirea, în bătaia gândurilor, deasupra tărâmului liber ales.

E un copac în fiecare din noi, ce-şi creşte povestea, începută cândva, probabil, cu o floare…

 

 

 

Povestea merge mai departe

 

E toamnă.

Pe cealaltă parte a inimii

cad gânduri

ascunse în frunze neverzi

şi litere rupte

din lumi de cuvinte

ce dor nepăsarea

când nu le mai crezi…

Fă toamna mai mică

în glasul privirii

şi strânge-mi în zâmbet

inima toată,

pe ambele părţi,

până când,

din gândul culorii

curg râuri de vise

ce murmură lin

bucuria de noi

dimineţi…

 

 

 

Astronomia ochiului

 

Orice ochi încape

un cer.

Nicio clipire a ochiului,

oricât de neaşteptată,

nu-i poate răsturna infinitul,

ori culoarea.

Dimpotrivă.

 

Pe cerul din lăuntru

stelele sunt, de fapt,

tresăriri,

iar orizontul

leagă îndelung visele de suflet.

 

Fiecare zâmbet

începe un gând,

fără umbră

şi asta, înăuntrul ochiului

se numeşte răsărit.

 

Tu cum vrei să te numeşti

în ochiul meu

nebun de culoare?

 

 

 

Colosal

 

Oamenii mari spun cuvinte mari. Aşa credeam când nu le puteam cuprinde înţelesul.

Apoi am crescut şi unele mi-au rămas mici. Când m-am îndrăgostit am aflat că-ntr-un cuvânt încape o noapte de iubire şi ceru-i plin de vise.

Azi trăiesc în cuvinte. În fiecare câte puţin. Şi bucuria mea nu are margini.

 

 

 

Puşculiţa

 

De câte ori te uiţi la ceas la oră fixă e ca şi cum cineva îţi pune un bănuţ într-o puşculiţă de vise.

Fix aşa mi-a spus. Şi zâmbea fericită.

A doua zi i-am dăruit o cuite mare şi roşie, plină ochi cu bănuţi.

Să nu se mai uite la ceas, când e cu mine.

 

 

 

Iluzie

 

Desculţe cuvinte

mângâie gleznele

viselor târzii…

 

 

Vertical

 

Clipa te îndeamnă,

uneori,

să te cufunzi în adâncul înstelat,

ca într-un ocean de doruri şi vise

nerostite,

ce îşi străluceşte, orbitor,

împlinirea…

Doar amintirile pot,

atunci,

să împiedice rătăcirea,

ca nişte rădăcini încărcate

de poveste,

ce îşi asumă, tăcut,

fericirea…

Reancorat, astfel,

în prezentul simţirii

vei triumfa, împăcat,

verticala sufletului,

ce poate atinge,

nevinovat,

toate stelele!