oamenii mari sunt atât de naivi
uneori
ei cred că stelele care cad
se sting și mor
dar nu e așa
stelele căzătoare își pierd lumina
(cum se întâmplă mereu
când te îndepărtezi de soare)
și cad mai departe
prin nori
se fac tot mai mici
până ajung pe pământ
mici de tot
ca niște puncte
iar punctele astea nu cad
oriunde
ci anume se așază pe aripi
în zbor
pe aripi la fel de mici
ca ale mămăruțelor
O herghelie de stele
întinde lumină
pe frunţile norilor
cai
ce-şi flutură coama din iarba
puţină
ruptă albastru de verde
din rai…
La capătul străzii din ciobul
de sticlă,
pe-o margine ruptă
cu ochi minunaţi
o pasăre floare pe-un vârf de-abis
vede într-un miez de oblică
noapte
lumina ce râde-n petale
de vis…
Într-un colţ de zâmbet
de lună
în murmur de cântec de paşi
se arcuiesc ştrengar
litere albe cu talpa nebună
de rătăcire
prin timpul fugar…
Cu ochii închişi în cuvinte
şi aripi crescute în tălpi
alerg pământ de-aduceri
aminte
prin iarba crescută peste dureri
şi tremur pe buze muşcate
de cer
zboruri nefrânte…
Cu ochii închişi în cuvinte
şi aripi crescute în tălpi
alerg pământ de-aduceri aminte
şi-nalt, peste cer, tremur din aripi
zboruri nefrânte…
O herghelie de stele
întinde lumină
pe frunţile norilor ca nişte cai,
ce-şi flutură coama din iarba puţină
ruptă albastru de verde din rai…
Într-un colţ de zâmbet de lună,
în murmur de cântec de paşi,
se arcuiesc ştrengar
litere albe cu talpa nebună
de rătăcire prin timpul fugar…
La capătul străzii de sticlă,
pe-o margine ruptă dintr-un abis,
o pasăre floare cu ochi minunaţi
vede într-un miez de noapte oblică
lumina ce râde-n petale de vis…
Cad înţelesuri
din capul locului
unui cuvânt
ca nişte bulgări rupţi
din zăpada unor oameni
de pământ…
cad
şi se sparg
în culori, în lumini
ciobite la colţuri
de gând…
în sus, peste ele,
cerul se întinde târziu
şi aprinde,
rând pe rând,
noime adânci
ca împăcări
dinspre stele…
Număr lumină
pe degete
linse de soare…
Culeg ploaie
în palme
îndoite de cer…
Întind zâmbet
înapoi
printre râsuri de stele…
Chemare eu sunt
şi nu vreau
să pier…
caii caută un loc să şadă
luna-ncearcă să ne vadă
iarba cere să te-ntindă
noaptea vrea să-i fiu oglindă
piatra-i gata să mă tacă
verbu-i la un pas de dacă
ploaia-n tălpi ne şchioapătă
trupul umbră-şi capătă
mărul muşcă adânc din mine
verdele îţi vine bine
ochiul se aruncă-n mare
orizontul vrea culoare
degetele frâng lumina
aripile-şi uită vina
roşu curge din pahare
setea se prelinge-n zare
caii locul nu-şi găsesc
stele-n iarbă se topesc
copacii te rătăcesc
păsările-n lung mă cresc
unde-i luna?
chiar acuma…
Cu ochii în lună
şi guri mirate
de cărările unor paşi
împiedecaţi
de pietre în forme de tăceri
culegem stele
pe aripile crengilor
şi foşnim
sub tălpi de lacrimi
frunze uscate
în cuvinte.
şeptaru’ duce
tot
cu mâna lui
de inimă verde.
Niciodată nisip
în clepsidră de înger.
Mai bine sfeşnic,
în formă de trompetă,
cântând viscolit
în cabaretul
aşteptărilor,
întinse şi dulci
ca mierea.
Gând de oţel,
în pas de melc
mi-e visul
de peşteră
ascuns.
Orice ochi încape
un cer.
Nicio clipire a ochiului,
oricât de neaşteptată,
nu-i poate răsturna infinitul,
ori culoarea.
Dimpotrivă.
Pe cerul din lăuntru
stelele sunt, de fapt,
tresăriri,
iar orizontul
leagă îndelung visele de suflet.
Fiecare zâmbet
începe un gând,
fără umbră
şi asta, înăuntrul ochiului
se numeşte răsărit.
Tu cum vrei să te numeşti
în ochiul meu
nebun de culoare?
Un blog cuminte şi... cu suflet! 