– Întoarce-l pe dos!
strigă lemnul
din foaie.
– Apasă mai tare!
o retează scurt
vârful tocit
din cărbunele mut:
– apasă, apasă…
ştii că nu-l doare!
Numai degetul plecat
din mână
se-ntreabă sfiit
dacă poate ţine pe umeri
întreaga povară
de gând fără aripă
ce cade rănit
în braţele pline
de sânge
ale cuvântului
irosit
ca aurul pierdut
de comoară…
caii caută un loc să şadă
luna-ncearcă să ne vadă
iarba cere să te-ntindă
noaptea vrea să-i fiu oglindă
piatra-i gata să mă tacă
verbu-i la un pas de dacă
ploaia-n tălpi ne şchioapătă
trupul umbră-şi capătă
mărul muşcă adânc din mine
verdele îţi vine bine
ochiul se aruncă-n mare
orizontul vrea culoare
degetele frâng lumina
aripile-şi uită vina
roşu curge din pahare
setea se prelinge-n zare
caii locul nu-şi găsesc
stele-n iarbă se topesc
copacii te rătăcesc
păsările-n lung mă cresc
unde-i luna?
chiar acuma…
Un blog cuminte şi... cu suflet! 