Tăcerea ta dureri mă poartă

 

În ochi

îngălbenite vise

mă dor cuvinte pân’ la os

pe guri căscate

de mirări nescrise

se strâmbă zâmbete de abanos…

Pierduţi de tălpi, paşii nebuni

mă uită-n pietre obosite

ce-n răni de sânge

ros pe margini

de bănuitele minciuni

se sfarmă-n colţuri nerostite…

Din albul gros şi despletit

ce fumegă de aşteptare

pe nări trag aer

neînsufleţit

şi timpul cărnii rău mă doare…

În clipa asta

fără adăpost

îţi plâng de mila nevederii

mă las să cad

şi cad şi recunosc,

stând în genunchii primăverii,

că-ţi simt tăcerea

pe de rost…

 

 

Publicitate

 

Copacul şi pasărea paralelă

 

Cu ochii în lună

şi guri mirate

de cărările unor paşi

împiedecaţi

de pietre în forme de tăceri

culegem stele

pe aripile crengilor

şi foşnim

sub tălpi de lacrimi

frunze uscate

în cuvinte.

 

şeptaru’ duce

tot

cu mâna lui

de inimă verde.